Negru de dimineata, negru dens noaptea, negru in fata ochilor si toropeala continua..Oboseala morbida inauntru, dincolo de geamuri si departe, mult mai departe de cerul spre care ma uit des, incercand sa inteleg...
Ce e intunericul..care e remediul lui..si de ce persista? Demersul simplu al unei iluzii intunecate e doar optiunea de a nu starui asupra viselor..iar solutia suprimarii lor e suprimarea dezolarii. In locul ei sunt atatea lucruri frumoase..si totusi, in lipsa lor aceeasi boala ma cuprinde, o aversiune neostoita, inexpugnabila, rea...Factorii mai puternici decat iubirea sunt cei de aici, de unde scriu si de unde as vrea sa plec..departe, mult mai departe de cerul spre care ma uit des, incercand sa inteleg...
Ce e tristetea? O cunoastem de fapt sau suntem doar prea pesimisti? Suntem inlantuiti de dorinte romantice de a ne dramatiza trairile si cu toate astea, efectul lor nu e decat o tragicomedie.Imi spun ca de maine am sa zambesc..si imi respect promisiunea pana sa ma intorc aici, unde imi amintesc ca traiesc intr-un loc amorf. Timpul nu trece, corectitudine, concizie, respect, incredere, ingaduinta...termeni concreti cand sunt in preajma fericirii si concepte abstracte aici..de unde iar ma uit spre nicaieri, incercand sa inteleg..
De ce singurul loc in care dorm trebuie sa fie acela in care chiar si somnul e o obligatie..dar o cheie catre locul spre care privesc mereu, cand vreau sa-i fiu mai aproape...si totusi, sunt prea departe de a-l atinge in timpul aparent lipsit de margini, inexistent, inert si malefic..si distruge ultima clipire de dinainte de a-mi dori sa nu mai fixez tavanul in timpul noptii, prefacand-o intr-un cosmar prelung...care acum e un obicei al spatiului meu autodistrugator.
