Paradis pierdut in culori...

Culoare de vis..culoare eterna, dezmierdata de un chip fin, pe care se cristalizeaza si reflecta suspinul unui inger care plange..Un inger care plange in culori de toamna. Toamna timpurie apare brusc, fulgerator in ochii chipului de portelan, intinzandu-si candoarea catre stejarii inalti si decojiti..imprastiindu-se printre crengi, departe, in culoarea infinita a cerului la fel de tomnatic, cu un colorit la fel de simplu, visiniu..

Ingerul viseaza..viseaza un panou pe care se intind mii de alte chipuri imposibil de descifrat..un panou incarcat de culori si scantei, durere, sau fericire...fericirea pe care a uitat-o el, sau nu a mai putut sa o simta, caci nu o recunoaste..i se pare ca picatura de visiniu coborata din cer se dizolva intr-un rosu aprins, necunoscut..atat de cald si strain de el..isi apropie chipul de desen si priveste mai aproape cum rosul se transforma intr-o flama care ii arde trupul, il incalzeste si il ameteste..pana ajunge in betia unor visuri tablou..visul in vis care il oboseste mai tare decat atunci cand s-a intins gandindu-se ca nu are voie sa adoarma..Ingerul prabusit din cer a cazut in pacatul absolut..de a visa..de a simti cutremuratoarele contractii ale emotiei parafrenice..o emotie desertata in vis care l-a adus aici..intr-un taram liber, rosu..
Rosul aprins al pulsatiilor inimii, in care daca s-ar adanci i s-ar macina sufletul lipsit de inima, dar care ii da impresia ca inca face parte din acel loc, locul in care a fost odata, dar nu a putut niciodata sa se afle decat in vis..

....Exces de lacrimi, sirene triste, lipsa de tarm si cer asudat, plin de fum, gata sa explodeze.

 Clipe de cosmar, noduri in par, vene accentuandu-se, ochii pe care ii strang de 

durere…Imagine apasatoare. .Unde sunt?

Cum a ajuns sa fie inger, cum a ajuns sa viseze si sa se transforme intr-un suflet bun, acceptat de divinitate, este o intrebare lipsita de sens, sau raspuns..Emotia care il cutremura se intensifica si il aduce intr-un loc paradisiac in care mai stau incerte inca alte chipuri asemanatoare lui, reci, pierdute..pierdute intr-un colorit tomnatic de care nu se pot dezlipi..Ingerului ii veni ideea de a cauta in interiorul lui acel rosu indisolubil pe care il considera pieitor...si il gaseste acolo, in centru, arzand mai tare ca niciodata..Acolo o vede pe ea, aceea pe care si-ar fi dorit mereu sa o cunoasca, in acel loc din care a plecat fara ca macar sa o vada, pentru ca era orbit, orbit de o pedeapsa pe care a acceptat-o supus destinului inca de cand a primit dreptul de a convietui cu multi altii la fel, adica cei care aveau acel lucru care ii omoara pe toti, inima. Acum o putea vedea pe ea, stand acolo, in rosul profan desprinzandu-se ca o flama din parul ei lung, neted..carliontat..cum nu vazuse nicaieri in paradisul din care a pasit mii de kilometri distanta printr-un simplu vis..Dar nu orice vis..ci un vis al culorilor a carui intrare le era interzisa ingerilor..

Ingerul a ales insa sa-l guste si sa mearga mai departe..Iar acum, dupa un ceas de cautare in culori, nu a avansat niciun centimetru, caci ea nu e acolo..e numai in visul lui catre acea poarta pe care nu va mai putea trece, caci de acolo a venit, fara sa mai cunoasca emotia culorilor spre care va tanji spre eternitate..

Un convoi de sperante ascetice, straine una de alta, mergand cu capul plecat spre acel

 intuneric care aspira totul in el. Filon de ura si cimitir de sentimente, din care nu mai poti iesi.

Nu mai suntem ce am fost

A trecut mult timp, atat de mult timp incat nu imi mai amintesc de unde au pornit crengile care se intind acum si se dezmortesc, unde e trunchiul care le imbata de viata si de curaj sa mearga mai departe..spre cer. Nu imi mai amintesc cum eram atunci cand priveam nucul din gradina si mi se parea un arbore imens, in care imi era frica sa ma urc ca toti ceilalti din fata blocului.

Astazi, a ramas un trunchi injumatatit, ale carui crengi abia s-au regenerat, dupa ce a venit armata de muncitori sa il taie cu o vara in urma. Cand eram copil, ma simteam ca si nucul secat de putere dupa atatia ani in care nu a putut sa se opuna fortelor care il escaladau, care ii rupeau crengile si frunzele, care il dadeau cu var, care il scuturau in fiecare toamna...intotdeauna a fost tacut si nu s-a opus..Asa eram si eu, desi abordam tehnici de ripostare la pedepsele parintilor, nu ma puteam opune legilor naturii de acasa..nici macar acum nu pot. De fapt, privarea de dreptul de a ma opune si a riposta a degenerat in obligatia de a ma supune, de a asculta si de a face asa cum trebuie, nu asa cum mi-as dori. Am stat intr-o zi cu fruntea lipita de geam uitandu-ma in gol, in timp ce afara ploua, iar cerul se intunecase atat de tare incat cu toate ca era dimineata aveai impresia ca se insera..nucul se afisa tacut din nou chiar in fata mea, clatinandu-se, respirand parca atat de linistit. Era batran, crengile se aplecasera tare de greutate, trunchiul batotorit si radacinile uscate abia facand fata greutatii..stiam ca nu avea sa mai fie acolo pentru multa vreme. Cu totii au probleme fata de universul care ii inconjoara. De regula vecinii au probleme cu nenorocitii aia mici cu maini si picioare care intra in gradina si rup flori sau scutura nucul, oamenii bolnavi cu cei care se joaca in fata blocului cu mingea, obositii cu cei de deasupra care canta la pian sau asculta muzica, altii cu ei insisi...Oricum, in niciun fel nu e sanatos.

A trecut prea mult timp. Nu imi amintesc de ce m-am gandit sa scriu despre nucul care nici macar nu mai arata a nuc si pe care nici nu il mai pot vedea atat de bine de la fereastra, pentru ca unii s-au decis sa il taie..De ce? De ce unii sunt mai prosti si altii mai viteji numai pentru

ca au mai multa autoritate asupra unui lucru? De ce oamenii slabi si timizi nu pot sa se afirme, iar cei inzestrati cu patos si egoism ii conduc pe toti chiar daca gresesc? De ce se face abuz de absurditate si irelevanta daca uneori lucrurile sunt mai simple decat ne sunt infatisate? De ce e greu sa ii dai unui cersetor o moneda de 10 bani, pentru ca te gandesti ca isi cumpara o tigara strangand de la 7-8 oameni?...Te-ai gandit ca omul ala nu are niciun motiv sa fie uman, sa traiasca la fel ca toti ceilalti care se bucura la masa cu tot cu tigara si cu tot cu alcoolul care le pica bine de fiecare data? Nici eu nu mi-as cumpara mancare, cel mai probabil...atata timp cat nu m-as putea bucura de ceea ce primesc. M-as bucura sa primesc o masa in loc de un ban, m-as bucura sa ma ajute cineva sa merg la scoala si sa pot fi ca toti ceilalti, nu sa imi irosesc voluntar zeci de ore din viata fumand cate 3-4-5-1000 de tigari pe zi, in functie de cat de buna a fost ziua respectiva la cersit. Poate ca si nucul meu ar fi dorit ca cei din jurul lui sa il priveasca in primul rand ca pe un nuc, nu ca pe o sursa de nuci sau ca un loc potrivit de ascunzis la vreun joc..sau ca pe o adunatura de frunze din care poti sa rupi cate vrei ca sa faci mancare cu apa si pamant cum facem toti pe la o varsta...

Ce suntem noi, ca oameni, fiecare pentru fiecare? Sursa de ajutor, sursa de placere, motiv de cearta, de sprijin? Da...asta suntem..si desi fara sa ne dam seama, cersim la fiecare colt sa fim vazuti pentru altceva, nu pentru ce putem oferi, pentru ca de oferit dam zilnic motive de prefacatorie, de false impresii, de eforturi uneori nemeritate. Cu toate astea, ne-am gandit vreodata oare de ce oferim si oare ce putem oferi fara a ne gandi la vreo strategie de daruire? Pentru ca suntem oameni, pentru ca avem maini, picioare, cap, minte si suflet oferim iubire, repulsie, prietenie, dar pentru ca iubim, uram si suntem prietenosi nu suntem oameni..devenim oameni numai atunci cand cei din jurul nostru vor constientiza ca nu suntem masinarii de sentimente sau statusuri asteptate, ci oameni ca ei, care desi sunt timizi, au o parere, care desi sunt autoritari si rai, au un suflet care poate plange de singuratate, care desi sunt cum sunt..ne fac pe toti sa devenim masinarii..Nu mai suntem ce am fost..nu mai pot sa imi amintesc cum am fost...

Iarna grea

Exces de lacrimi, sirene triste..lipsa de tarm si cer asudat, plin de fum, gata sa explodeze. Clipe de cosmar, noduri in par…vene accentuandu-se, ochii pe care ii strang de durere… Imagine apasatoare. Culmea unor munti si departarea unei pajisti batatorite de ploi..campii intise si liniste..niciun cantec de pasare, niciun strigat de cal, inecandu-se in frig..e atat de frig. Am orbit. In negrul meu disting trei fire aurii, de pe cer…unul se stinge inspre pamant, celalalt se ineaca, incercand sa scape in Raiurile bantuite,..de sus, iar celalalt ma cuprinde, si ma prabusesc..Raman acolo..mi-ar placea sa mai pot privi in jurul meu..dar nu mai vad nimic..mi-ar placea sa aud picaturile de ploaie apasandu-se usor pe pielea mea care se strange..dar nu e nicio ploaie. E un ger continuu, care m-a sustras din simturi, si din anotimp…e o noapte de iarna inumana, interminabila, o eclipsa de patimi, de agonie si fum..un convoi de sperante ascetice, straine una de alta, mergand cu capul plecat spre acel intuneric care aspira totul in el…filon de ura si cimitir de sentimente, din care nu mai poti iesi..nu mai primesti nicio sansa..si pleci mai departe catre Marea Poarta..o poarta cenusie, inghetata si simpla, dupa care ai spune ca se afla un iad si mai geros. Poarta se deschide inainte sa intind mana spre ea..iar in spatele ei e un tablou cu mine stand la un geam, cu ochii inchisi, in timp ce ningea…acum observ…ochii inchisi se zbateau sa ramana vesnic abatuti de puterea de a nu vedea nimic, si de a simti mangaierea de afara..de unde venea..nu stiu nici acum..dar genele se imbibau in lacrimile neistovite si imposibil de guvernat..la fiecare fulger, o lumina. La fiecare zgomot, tremur..la fiecare clipa de liniste..noi tangentiale friguri..

Demult, in lumea mea...

Vreau inapoi in lumea mea..care e prea departe..o caut noaptea cu ochi disperati printre stelele care se vad..si care nu se vad, dar nu mai e acolo, nu mai e de atat de mult timp acolo...a plecat cu trenul care m-a scapat pe mine din apocalipsa ei. De ce s-a dus..? Lumea mea, care ma salva mereu de solzii din aer, de ciuma din suflet si de lupii din vise, lumea din care plecam mereu rece, dar fericita...lumea din care curgeau rauri diafane, si nu rauri de sange...cara ma lasa insetata..caci nu am de unde sa beau..lumea in care mancarea e un supliment la aerul pe care mi-l cream singura amintindu-mi din cand in cand de el..lumea mea a plecat..iar cea in care ma aflu ma incolteste..ma impinge, ma atrage si ma arunca din nou prin prapastiile ei..nu am un spatiu al meu si atunci il ocup pe al altuia care nu ma vrea in lumea lui. Unde sa plec, daca nu am locul meu? In lumea altuia..dar de ce..nu in lumea mea? Pentru ca..pe a mea am distrus-o, de atat de mult timp...si probabil ca acum voi ramane cu vertiginoasele sperante ca se vor deschide si alte porti, sau voi ramane aici, in intuneric, sperand spre un orizontal si inselator infinit ca se va face lumina si se vor trage draperiile de unde va aparea acel zambet..zambetul celui care candva m-a ridicat si m-a primit in casa lui. Ce am facut? L-am distrus si pe el, la fel cum am distrus toate locurile prin care am trecut..sunt insasi o forta..sau o bacterie, care distruge totul in jurul ei si nu mai lasa nimic inafara de un crud si insuportabil gust amar..eu sunt amara..cum m-as putea amesteca atunci cu un gust dulce, sau acrisor..lumea din care am plecat era o lume amara, si buna...caci toate celelalte nu existau si nici nu erau predestinate a se naste.