Demult, in lumea mea...

Vreau inapoi in lumea mea..care e prea departe..o caut noaptea cu ochi disperati printre stelele care se vad..si care nu se vad, dar nu mai e acolo, nu mai e de atat de mult timp acolo...a plecat cu trenul care m-a scapat pe mine din apocalipsa ei. De ce s-a dus..? Lumea mea, care ma salva mereu de solzii din aer, de ciuma din suflet si de lupii din vise, lumea din care plecam mereu rece, dar fericita...lumea din care curgeau rauri diafane, si nu rauri de sange...cara ma lasa insetata..caci nu am de unde sa beau..lumea in care mancarea e un supliment la aerul pe care mi-l cream singura amintindu-mi din cand in cand de el..lumea mea a plecat..iar cea in care ma aflu ma incolteste..ma impinge, ma atrage si ma arunca din nou prin prapastiile ei..nu am un spatiu al meu si atunci il ocup pe al altuia care nu ma vrea in lumea lui. Unde sa plec, daca nu am locul meu? In lumea altuia..dar de ce..nu in lumea mea? Pentru ca..pe a mea am distrus-o, de atat de mult timp...si probabil ca acum voi ramane cu vertiginoasele sperante ca se vor deschide si alte porti, sau voi ramane aici, in intuneric, sperand spre un orizontal si inselator infinit ca se va face lumina si se vor trage draperiile de unde va aparea acel zambet..zambetul celui care candva m-a ridicat si m-a primit in casa lui. Ce am facut? L-am distrus si pe el, la fel cum am distrus toate locurile prin care am trecut..sunt insasi o forta..sau o bacterie, care distruge totul in jurul ei si nu mai lasa nimic inafara de un crud si insuportabil gust amar..eu sunt amara..cum m-as putea amesteca atunci cu un gust dulce, sau acrisor..lumea din care am plecat era o lume amara, si buna...caci toate celelalte nu existau si nici nu erau predestinate a se naste.