luni, 10 octombrie 2011

Dezolare morbida

Se complacea un cantec de seara cu o dorinta de evadare, se contopeau intr-un vis undeva aproape de singura stea indepartata la care priveam...si parca ea insesi canta lunatica, insetata de companie...
Canta spre mine dar prea tarziu sa-i raspund. M-am risipit in mii de franturi de vina purtate in jos spre-un infern al dezolarii, de unde se ridicau grav intorcandu-se cu fruntea aplecata, evitand sa-mi raspunda intrebarii: De ce m-au parasit? Mii de franturi dezinvolte iubitoare ale anarhiei interioare, pleaca, calatoresc departe de mine, amintindu-si ca tot eu le dau viata, cu mahnirile, grijile si prostiile mele…
Stau…fredonand o melodie pe care prevad c-am s-o mai aud intr-o vreme indepartata..cand steaua va disparea si isi va face aparitia in contopirea din visul meu fantezist..
O stea deasupra unei mari line, intunecate, in temelia careia se odihneste o coroana imesa de lumina..corola de motive de meditatie spre alt vis..
Sa ridici un val peste genunchi asezandu-l ca pe-o carte, citind launtricele sale teme de importanta ale miilor de melancolici..recitind si impaturind o pagina pe care scrie: stau in sezut pe nisipul rece, umed, contepland asupra marii…
Titlul zice in schimb altceva: cum sa-ti amintesti ca insensibilitatea nu-i vadit-complet umana, si nu-i de pe taramul umanitatii..e de-acolo, din mucegaiul ce patrunde corola fantastica tintind spre ochii tai ploiosi..starnind furtuni..si inundatii..si uragane..la fel de justificate ca tsunamiurile provocate de ce stiu eu ce complot inuman.
Deci, in ochii nostri vegheaza un potential pacat sau demon conspirator impotriva esentelor plenare ale sufletului..si deci, noi suntem niste insensibili in genere, caci am uitat sa mai visam..ne plac povestile de dinaintea furtunii..sau inundatiilor..sau uraganelor..atat de failibile pentru noi. Si totusi, atat de raspandite prin toate colturile lumii.

duminică, 2 octombrie 2011

Obsesie

Obsesia cu care vantul rupe frunzele de pe crengi cu atata fervoare, maltratandu-le la pamant unde isi dau ultimele ceasuri, uscandu-se si transformandu-se in colb, ca in fiecare toamna cand scriu ca sa uit de obsesia de a-mi face ordine in ganduri. Traiesc intr-un labirint de vise, amintiri, dorinte, dezamagiri. La un capat se afla trecutul si la celalalt o infundatura. Repetitiva, altruista obsesie de a ma intoarce in trecut am descoperit-o a fi volitional negativa, cand renunt la cei din jur si imi citesc propriile scrisori/povestioare de prin caietele abandonate in cel mai inferior raft din biblioteca...adorm...peste cateva ore ma trezesc cu ochii umeziti de ...lumina uitata aprinsa deasupra universului meu docil de sentimente spulberate sau care inca lupta cu mine. Sting lumina uitand sa adorm, deschid geamul..
In intuneric vederea mi se linisteste pana la netezire, se cristalizeaza si nauceste imaginatia, desi disting perfect. Obiectele ma privesc din vitrina, cartile stranuta tumultos sarind parca direct in ring inegal, tavanul se tot incolaceste deasupra patului sforaind a hibernare.
Pe strada un stalp de lumina se-agata de un bec obosit si plictisit de molcomeala, tuseste si casca si el in surdina... Clipesc lent sa n-auda norii, sa nu cumva sa orbeasca lucirea tomnatica a stelelor de care imi va fi atat de dor... si-atat de mult n-am sa mai dorm ca sa-mi astup doar ochii intrand in imanenta albului fum ce izbeste cerul de pretutindeni..cand sufletele dorm. Dar stelele-s comori spirituale, ursesc mistuirea cu-n alt univers, incert prin identificare si vizibil prin revelatie. Vreau sa fie o noapte lunga...idila cu misterul sa razbeasca auria aparitie artificiala, rece de dimineata.
Vreau o cana de ceai si-o coala de hartie, caci strazile vor prinde viata si blocurile o continua nedumerire sau uimire asemenea celor din vraja unei nimfe. Apoi, sa mai iau o coala pentru a prelungi penumbra utopica din schita mea atat de similara unei nebuloase (nu-i asa?..mai stai un rand!)
Obsesia de a manipula in spirala cerul sau camera sau restul care n-are legatura cu altcineva decat cu mine, e aceeasi obsesie care ma face sa arunc jumatate de caiet tot rupand din el foi si imbrancindu-le cu piciorul spre usa. Scriu prostii. Nimeni nu intelege. E o obsesie.
Stalpul de lumina iar casca...si se stinge..tocmai mi-am risipit ultima pagina desenandu-l.