Cuvinte..

Cand sta singur si vrea sa evadeze, cand cearcanele devin imaginea obisnuita si chipul odihnit un look nou, cand vremea de afara nu mai e pretext de bucurie, ci de indiferenta mai mare. Cand sta la televizor si priveste printr-un film ceea ce si-ar fi dorit sa simta in acest moment. Cand citeste o carte si randurile se deruleaza accelerat, cand termina biblioteci si nu mai poate sa scape de fiarele care-i corup tineretea.
Cand vrea sa vorbeasca dar cuvintele sunt o desertaciune mai mare decat dezamagirea de a nu putea exprima nimic...cand pur si simplu orbeste imaginandu-se in mijlocul unor oameni care il asculta, insa el nu zice nimic, ci scrie pe un caiet care va fi citit de catre oamenii care oricum nu il inteleg. De ce cuvintele nu folosesc la nimic important?
De ce e important sa iti ceri iertare daca oricum celuilalt i se pare prea tarziu? De ce de multe ori ceea ce zicem ramane doar un sunet la o frecventa foarte scazuta? De ce cand iubim adeseori amutim si uitam sa mai scriem, de ce? Pentru ca toate cuvintele sunt instrumente inutile sa te poti exprima inductiv, printr-un monolog incarcat de fraze incrucisate, fara inteles. Ce poti sa intelegi din niste cuvinte care nu sunt decat o momeala spre a intelege mereu ceva gresit, sau..prea putin.
Te iubesc, as vrea sa-ti spun mai mult. Dar nu pot..
Imi pare rau, dar nu stiu sa iti explic cat de mult..
Ma bucur, dar nu pot sa iti povestesc, pot doar sa iti ofer o parte din bucuria mea.
Pot doar...sa explic de ce niciodata nu e concis ceea ce scriu. Niciodata nu poti face un singur compromis, pentru ca unul il va atrage pe altul mai puternic, sfarsind intr-o complicitate nebuna, astfel ca, nu imi pot compromite scrisul, deci, imi compromit cuvintele, dupa care compromit intelegerea celor care citesc..
De ce niciodata nu spunem multumesc fara un zambet? Pentru ca un cuvant e nul fara o semnificatie..De ce lectia de fizica e plictisitoare? Pentru ca nu iti place sa o intelegi, sau sa-i acorzi timp..
De ce scriu? Pentru ca e singura explicatie ca nu am definitii pentru momentele in care se intampla sa vreau sa scriu..si de fiecare data cand vreau sa definesc, scriu in imposibil, in portii, in perfectibil sau in oribil, scriu la calculator sau pe o hartie..dau delete sau fac ghem atatia pomi nevinovati..
Nici butonul de delete, nici pomii si nici eu nu am auzit vreodata de viata in cuvinte..ci cuvinte care ne fac viata. Si totusi..e gresit: cuvintele ne strica viata

Catre stele

Catre stele, in vecinatatea timpurie a necunoscutului, sau a absolutului, patruns de imperfectul dizolvat de perfect intr-un eter al nemarginirii. Catre stele, de unde cobor lin spre dimineata, inspre stele, de unde tind sa nu ma mai intorc vreodata. Si de-ndata ce inchid ochii, finitul se desface in mii de fire crosetate de setea realitatii, care perturba echilibrul de zi de zi, si imediat ce tresar si ii deschid, efortul este zadarnic, caci intunericul va patrunde prin camera mea, aducand stele atat de aproape, si totusi atat de mult impinse spre nucleul dezorientarii.
E iarna. O singura stea pe cer, de atata timp...Un singur anotimp capabil sa rapeasca visele sau sa le distruga, dar singurul anotimp in care dormi fara sa visezi. Un paradox viabil, credibil, pentru cine intra in nebunia mea.

Catre stele plec acum, de unde nu ma mai intorc, caci nu le-am gasit in limpezimea lor de departe, ci le-am absorbit in ceata nesaturata de frig, de ger, de spaima si inchipuri morbide, specifice mie..poate. Sau poate ca-mi lipseste prea mult noaptea in care sa le privesc pe toate, si sa le ating inainte de a pleca spre ele, catre stele, de unde nimeni nu se mai intoarce...mai vine cateodata in vizita, sa recunoasca, sa piarda, sa sufere, sa greseasca, dar niciodata sa se bucure. Catre stele e fericirea mea, dar sunt prea des un musafir neinvitat, masochist, care pleaca in somn spre propriile temeri..din propriul inconstient disparat de restul din mine.
Cu cat mai mult ma tem, cu atat mai usor pierd si ultima stea. Ultima stea pe care inca o pot vedea; de aici de unde stau acum, privesc prin draperii catre cea mai luminoasa si stinghera aparitie pe care o cunosc, inafara de mine. Insolita imaginatie...
De ce n-as concepe ceva eficient, netagaduit si intangibil, in loc sa imi pierd timpul imaginatiei cu failibilul? De ce m'am stabilit la gazdele puternice ale realitatii cand eram doar un musafir? De ce catre stele nu mai exista?
Am pierdut harta in cursa pe care am luat-o dupa ce am pierdut-o pe cea planificata, caci eram prea agitata ca sa-i mai port grija, iar acum..nu se mai fabrica.

EGO

Atat de susceptibili pretindem ca suntem, atat de lipsiti de vina si atat de inocenti..Atat de mult ne dorim toate drepturile si atat de putin ne respectam promisiunile. De ce mai e seara, sau de ce nu dormim noaptea, daca tot ce ne dadea un motiv sa ni le dorim ne-a parasit recent? De ce inca speram, daca ne e asezat un imperativ negativ in fata? Cat despre mine, vizualizez zilnic acelasi desen, cu linii arbitrare, ilogice, trasate de dragul esteticii, si eu totusi privesc spre ele imaginandu-mi o pictura valoroasa. De ce sa nu sublimam ceva ce nu avem, daca ne-a ramas ca drept personal, irevocabil? Dar...de ce ravnim mai mult, daca niciodata nu vom castiga prin inertie ceea ce ne dorim?

Raspunsul nu e aici, ci oriunde am incerca sa ne indreptam privirile ca sa ne dam seama ca toti suntem bolnavi, nebuni, ai iluziilor. Ne place sa fim raniti, decat sa ne plictisim intr-o sanatate pasiva.. ne place vrajba si cearta, ca linistea o aveam si o avem peste masura. Si totusi, pretindem ca suntem puternici, capabili sa infruntam..sa depasim, insa in realitate ne scufundam la cele mai profunde gropi abisale, de unde nu mai putem inota pana la suprafata, asa ca ne prabusim spre nucleul din intuneric, spre lava din miezul durerii noastre naive.

Si nu obosim sa ne urmarim telurile, si nu le dam un moment de odihna..si nici nu intelegem ca ne-am dispersat demult in atentia obiectului, desi am fost avertizati. Ne injosim pentru un singur obiect, om, animal, lucru, ne injosim pentru ca nu avem simtul masurii. Nu acceptam nimic daca nu respingem ipohondria. Nu ne mai saturam sa ne injunghiem persoanele dragi pe la spate, caci nu ne mai putem preocupa cu starea lor, ci doar cu visele noastre.

Suntem egoisti..si asta ne omoara.

Teatrul din toiul noptii

Nu pot sa dorm. Ceva straniu se misca in jurul meu si se-ncalceste de cate o geana, de cate o lacrima sau cuvant nerostit. Vina, singuratate si senzatie de liniste absoluta- indeletnicirea mea preferata despre care nu vreau sa vorbesc, nu aici. Perceptia propriei fiinte si negarea ei- descrierea din launtrul careia nu se poate evada. O inchisoare de bolti si-o ghilotina de nori, o multime de ingeri care aplauda, un alai de picaturi de ploaie, o toamna aburita...
O toamna care incepe absurd, continuand patologic.
O toamna diferita si lacoma, hranindu-se cu mine.
O toamna secundara, caci pe prima o privesc acum pe geam. Anotimpul imposibil de scos din toxinele lui si asezat in legea naturii. Ceva-ul cu care traiesc simbiotic, in armonie, naiv si asa mai departe.
Inchisoarea de bolti debuteaza cu furt de sentimente. Nevrozism excesiv, teama, insomnii... continuum temporal de lipsa de discernamant. Intuneric, foaie goala, ochii inchisi, finalul unei epoci depresive, inceputul unei alteia...ma ridic inopinat si dau patura la o parte ca sa scriu, si pana sa ajung la caiet ideile se imprastie ca niste particule care se tot resping...asa ajung la altele mai rabdatoare, dar nu la fel de clare...noaptea le spulbera tot continutul.
Straniu se tot plimba in jurul meu..oare ce e? Viscol crunt, sperante infantile, zambet pe buzele tremurand a duplicitate...imaginea perfecta a idolului din mine care desfigureaza un teatru prozaic, din care nu cred ca o sa mai ies niciodata, caci patologic, e lumea mea.

Dezolare morbida

Se complacea un cantec de seara cu o dorinta de evadare, se contopeau intr-un vis undeva aproape de singura stea indepartata la care priveam...si parca ea insesi canta lunatica, insetata de companie...

Canta spre mine dar prea tarziu sa-i raspund. M-am risipit in mii de franturi de vina purtate in jos spre-un infern al dezolarii, de unde se ridicau grav intorcandu-se cu fruntea aplecata, evitand sa-mi raspunda intrebarii: De ce m-au parasit? Mii de franturi dezinvolte iubitoare ale anarhiei interioare, pleaca, calatoresc departe de mine, amintindu-si ca tot eu le dau viata, cu mahnirile, grijile si prostiile mele…

Stau…fredonand o melodie pe care prevad c-am s-o mai aud intr-o vreme indepartata..cand steaua va disparea si isi va face aparitia in contopirea din visul meu fantezist..

O stea deasupra unei mari line, intunecate, in temelia careia se odihneste o coroana imesa de lumina..corola de motive de meditatie spre alt vis..

Sa ridici un val peste genunchi asezandu-l ca pe-o carte, citind launtricele sale teme de importanta ale miilor de melancolici..recitind si impaturind o pagina pe care scrie: stau in sezut pe nisipul rece, umed, contepland asupra marii…

Titlul zice in schimb altceva: cum sa-ti amintesti ca insensibilitatea nu-i vadit-complet umana, si nu-i de pe taramul umanitatii..e de-acolo, din mucegaiul ce patrunde corola fantastica tintind spre ochii tai ploiosi..starnind furtuni..si inundatii..si uragane..la fel de justificate ca tsunamiurile provocate de ce stiu eu ce complot inuman.

Deci, in ochii nostri vegheaza un potential pacat sau demon conspirator impotriva esentelor plenare ale sufletului..si deci, noi suntem niste insensibili in genere, caci am uitat sa mai visam..ne plac povestile de dinaintea furtunii..sau inundatiilor..sau uraganelor..atat de failibile pentru noi. Si totusi, atat de raspandite prin toate colturile lumii.

Obsesie

Obsesia cu care vantul rupe frunzele de pe crengi cu atata fervoare, maltratandu-le la pamant unde isi dau ultimele ceasuri, uscandu-se si transformandu-se in colb, ca in fiecare toamna cand scriu ca sa uit de obsesia de a-mi face ordine in ganduri. Traiesc intr-un labirint de vise, amintiri, dorinte, dezamagiri. La un capat se afla trecutul si la celalalt o infundatura. Repetitiva, altruista obsesie de a ma intoarce in trecut am descoperit-o a fi volitional negativa, cand renunt la cei din jur si imi citesc propriile scrisori/povestioare de prin caietele abandonate in cel mai inferior raft din biblioteca...adorm...peste cateva ore ma trezesc cu ochii umeziti de ...lumina uitata aprinsa deasupra universului meu docil de sentimente spulberate sau care inca lupta cu mine. Sting lumina uitand sa adorm, deschid geamul..

In intuneric vederea mi se linisteste pana la netezire, se cristalizeaza si nauceste imaginatia, desi disting perfect. Obiectele ma privesc din vitrina, cartile stranuta tumultos sarind parca direct in ring inegal, tavanul se tot incolaceste deasupra patului sforaind a hibernare.
Pe strada un stalp de lumina se-agata de un bec obosit si plictisit de molcomeala, tuseste si casca si el in surdina... Clipesc lent sa n-auda norii, sa nu cumva sa orbeasca lucirea tomnatica a stelelor de care imi va fi atat de dor... si-atat de mult n-am sa mai dorm ca sa-mi astup doar ochii intrand in imanenta albului fum ce izbeste cerul de pretutindeni..cand sufletele dorm. Dar stelele-s comori spirituale, ursesc mistuirea cu-n alt univers, incert prin identificare si vizibil prin revelatie. Vreau sa fie o noapte lunga...idila cu misterul sa razbeasca auria aparitie artificiala, rece de dimineata.
Vreau o cana de ceai si-o coala de hartie, caci strazile vor prinde viata si blocurile o continua nedumerire sau uimire asemenea celor din vraja unei nimfe. Apoi, sa mai iau o coala pentru a prelungi penumbra utopica din schita mea atat de similara unei nebuloase (nu-i asa?..mai stai un rand!)
Obsesia de a manipula in spirala cerul sau camera sau restul care n-are legatura cu altcineva decat cu mine, e aceeasi obsesie care ma face sa arunc jumatate de caiet tot rupand din el foi si imbrancindu-le cu piciorul spre usa. Scriu prostii. Nimeni nu intelege. E o obsesie.
Stalpul de lumina iar casca...si se stinge..tocmai mi-am risipit ultima pagina desenandu-l.

Din nou

Din nou ploua cu spaima si neintelegere, tuna cu regrete si spulbera visele, amageste orice evadare senina..cutremura cerul cu lacrimi vanjoase, neostoite, care nu vor sa se-ascute de socoteala rea. Vor sa mearga cat mai departe, cand simt din nou ca nu ma mai pot ridica, cand am acelasi picior in piept apasand tot mai puternic, tot mai absurd, fara noima, oprindu-mi suflarea si declansand alte sughituri, alte picaturi de ploaie. Durere fizica, durere reala..depasita de atata vreme de ceva inepuizabil. Semnalul sfarsitului sters pe chipul unui animal vanat cu cruzime de-atatea sageti otravitoare, impactul cu centrul organului vital si urletul de dupa, incununeaza placutul episod de suferinta..sufar din nou scriind cuvinte imbarligate, scot din nou o hartie si o mototolesc inainte sa fi scris pe ea..ma aplec s-o deschid si dispare..iar am impresia ca am uitat ceva, undeva, pe orizonturi straine la ani lumina distanta, iar tremur de frig intre patru pereti uitati in umbra, iar mi se cearta ochii si-si scuipa ca-ntotdeauna fara sens, uratind obrajii, umplandu-i de negru. Amfetamina imi inteteste faclia starii de nimeni absolut, din nou sper ca fug de inec cand imi trece alt val transant, nesovaielnic, peste cap..inghit apa cu duiumul si totusi traiesc, ma lupt cu marea la nesfarsit, ca s-ajung la mal candva, undeva, si sa ma ia din nou un crivat dureros catre larg..

Perfecti, infiniti, corecti si nu prea

Privesc un cer senin..cateva sageti sudeaza orizontul cu o agerime impresionanta..sparge norii de fum imprastiindu-i spre-un eter acoperit de pete de culori vii..se mistuie incet ravnind spre infinitul comun oricum..Doar e infinit..ce sa vezi, incotro s-o apuci..esti tu cu libertatea ta si visezi departe de realitate, departe de razele neastamparate si aproape de monotonia care intervine in orice obisnuinta..Un cer acoperit de stele, de nori sau un cer sticlos imi amintesc ca vremea e schimbatoare..ca ploaia vindeca praful maturat de vant peste tot, pana si in tine, cand sufli greu din cauza a nu stiu ce amintire sau durere prezenta..sau ca o zi caniculara in care apa rece vindeca un organism insetat si-un psihic intunecat de vremea anterioara..Nu-i mai frumos aici? De ce sa plecam atat de departe, de ce sa uitam ca suntem plasati pe harta, cu directie, cu sens, cu scop..cu lucruri mai putin incantatoare si cu multe fericiri, cand avem ocazia sa plecam singuri sau in doi catre un rai?..rai interminabil si plictisitor...
Nici macar nu exista vreun rai undeva, decat in mine, in tine, si in noi..cand dam de Serotonina sau Endorfine din plin...ca apoi sa ne amintim de vivacitatea infernului si sa ne apuce un moment in care nimeni nu ne iubeste iar infinitul s-a micsorat ca nici macar lupa bunicului nu-l mai gaseste pe tavanul de unde visam ca izvoraste...Cu toate astea unii inca ravnesc..
Necesar, omniprezent, adevarat, verosimil, sau niciuna? Indispensabila iluzie pe care o mentionez peste tot..e doar un pretext de manifestare a timpului nefericit..e doar o fantasmagorie, gogomanie..in argoul meu e doar o imputita care te face sa versi lacrimi anapoda si nici macar n-ai cum sa-i dai cateva ca s-o stearga din viata ta.
Voi, care credeti ca timpul a facut un popas ca sa puna niste crengute sa inteteasca jarul de minciuni, voi, care sperati ca cei care sufera din cauza voastra o sa va priveasca de la 2 m sub pamant cu o mana intinsa, voi, astia care inca aveti curajul sa afirmati ca sunteti de rasa umana, sunteti singurii care mai aveti un rai material, delimitat de noi, ceilalti, gloata de cersetori ai dreptatii, care in lancezimea noastra asteptam sa deschideti ochii si sa priviti din unghiul sufletului.
Monismul imi da dureri de cap zilnic..padurea, cu misticismul, "infinitul", linistea, caldura si implinirea pe care le inspira devine un controversat, conservat si consacrat loc al "regasirii infinitului". Plaja, cu atomi, aschii imprastiate de scoici intr-un faras de apa, devine oceanul nemarginii intr-un apus inghetat de..ore de cine? De aceeasi neindestulata iluzie.
In urma cu cateva zile imi vorbea cineva de promiscuitate..convietuirea mizera a unor suflete menite sa guste din imoralitate, savurand slabiciunea celorlalti si profitand de ea cu o foame morbida, inumana, demonica. Promiscuu ar fi sa spun acum ca persoana de langa mine va sfarsi in aceeasi groapa cu resturile mele, ca vom salaslui prin toate capetele lumii incercand sa cunoastem o vesnicie iluzorica..sau ca niciodata n-o sa sfarsim fara sa ne aducem aminte ca ne iubim. "Un fleac", ne-au ciuruit poetii astia imaginatia si visele..ne-am lipit cu totul de tavan si nu ne mai desprindem decat dimineata..si nu ne-am desprinde nici atunci daca ne-ar fi scris sa nu mai deschidem ochii..Sa mori in promiscuitate, n-ai mai avea nevoie de testament ca iti ia satana din prima jugulara, si-o sa arzi in infernul nemarginirii tale, si-o sa zaresti undeva, printre flacari fatale, o ciudatenie tumultoasa care rade isteric, si-o sa-ti dai seama c-ai facut cunostinta cu Iluzia, mama dragostei.
"Natura are oroare de vid", dar nici inclinare spre etern..caci spusa de-un filozof n-ar da deloc bine pentru extremitatile unui romantic. Filozof sa fii si cu siguranta raiul tau e mai aproape, un cuget adus la bun sfarsit dupa o buna perioada de framantare, perfectiunea in fata ochilor tai care dispare si-ti face loc pentru urmatoarea..Pronominalizand "luciferii" astia visatori, asadar oamenii visatori, as spune ca s-a format o lume multifunctionala care sta sa dispara.. cei care zboara se inmultesc cat ai clipi..iar cei care simt pamantul sub picioare in curand o sa-l simta inerent, peste tot, si n-o sa se duca intr-un rai, ci intr-o alta lume unde ar putea sa fie mai bun. Dar de ce ar fi? "Te-ai pus pe cruce da fraier Isuse!"
Cat de "infiniti" suntem cand injuram..cand ranim..cand ucidem cu arme reale sau virtuale..cand mintim..cand iubim in taina numai de placerea nerealizarii unui liant..etc etc..cat de infiniti vom fi in continuare..caci ne-am dezumanizat cu totii..a dracu Eva, saracul Adam..ai dat prea multe nume si acum ai prea multa mizerie de curatat...si-ai ajuns la un infinit propriu..si n-ai sa izbutesti niciodata sa aduci planeta la stadiul initial.

112-donati lacrimi?

Nu stiu de ce, sau nu vreau sa stiu de ce in general fac intocmai ce imi propun sa evit..capcane captivante si ineluctabile, unele fatale..altele placute de care nu regret nicio clipa, cum mi s-a intamplat ieri..Ieri cand mi s-a prabusit cerul in cap si m-am trezit singura intr-o lume straina, nestiind incotro sa merg, la ce usa sa bat si cu-i sa-i cer un dram de mila, am dat de-un sentiment. Pana recent ma deprinsesem cu un caracter placid, apatic, indiferent, de nesensibilizat, ma hraneam cu suferinta celor din jur, provocata chiar si de mine, si de fierea care fierbea in mii de cazane pline de ura..nu mi-ar placea sa amestec din nou in ele, mai ales acum cand servesc la o masa primitoare care lasa bacsis.

Din nou nu stiu de ce scriu acum, dar stiu ca trebuie sa continui sa transmit ceva aproape imposibil de explicat. Ursuza ca de obicei, rataceam printr-o tesatura de lacrimi inodora, incolora, inexistenta, pe care doar eu o vedeam, reflectand revelativ ca ma sugruma pretutindeni, mereu. Ieri incepusem sa vad mai bine dincolo de lentilele pline se colb interminabil. Sunt aproape de o semi-revolutie interioara. Pentru ce? Pentru ceva ce n-am mai simtit demult. Si nu stiu daca-i in favoarea mea. Cand credeam ca predilectia imi era sa zambesc temporar in aceeasi spontaneitate din rutina zilnica, am cunoscut zambetul permanent pentru o realitate care paradoxal, o iubesc. Uram si realitatea, si visul..vesnic complotand impotriva mea. Si nu mai oboseau nenorocitele de sclave ale mintii sa-mi inabuse luciditatea, asa ca am luat primul zbor catre cer. M-am prabusit chiar ieri, chiar daca tot ieri plecasem. Eram in cadere libera spre ocean si brusc pluteam..destinul imi soptea ironic un noroc mascat de-o iluzie, realitatea ii dadea pumni din toate partile, cand m-am trezit stand pe o mana la birou cu un telefon in cealalta mana, gandind in gol, clipind himeric, imaginativ..absentand..cine sau ce era salvatoarea realitate? Oricat de rau ma prabuseam, mai mult ma inaltam spre constientizarea unui lucru nou si distins in capacitatea mea de a acorda atentie. Ce-i aia sa acorzi atentie? Sau ce era?...
Iubesc o realitate..nu mi-e rusine..recunosc ca-mi place dar ma tem ca ma va obseda din nou tocmai prin eleganta, eminenta, inteligenta, frumusetea si perfectiunea sa..Atat de perfecta pentru mine ca donez lacrimi unui centru al bolnavilor de fericire.

Alergand prin vine..

Imi place sa traiesc in surdina unui vis.
Suspin aiurea, fara vreun compromis.
Si de se intampla s-obosesc tipand,
Mi-astup privirea s-adorm lacrimand..

Din nou pe undeva prin noapte,
Cantand in sine o biata strofa
Ce gandurile le-nvrajbeste cu mii de soapte..
Si tot spera ca-i suferinta amorfa.

Se duce prin vine departe
Spre-un negru dens, cu mainile curate.
Cu-n pumnal in mana, cu pasi grabiti,
Alearga acum sa-ngroape nori infiniti.

Nori infiniti de pulbere, desertaciune
Care se dezlantuie peste campii printr-o plecaciune
La fel de desarta ca poezia mea..
Negru pe alb, spusa de-un sentiment izbit de curea.

Repulsia din negura inghetata nu ma sperie,
Si nici celelalte hiene pandind din feerie..
Strafulgerarea din tomnatica privire,
E doar un ceas tacut mirosind a amintire.

Si tot priveste nemilosul..
Si tot pandeste nemiloasa..
Dar nu ma sperie nici gelosul..
                               Nici geloasa..

Irisi cantand violent un refren...

Signaletic te tot incordezi si iti tot incrunti privirea aiurea, spre nicaieri. Nu te vad, actiunile prodigioase ale stelelor mi-au absorbit panoramic privirea si innoptez aici astazi..nu le cer decat o saltea de unde sa le pot privi in continuare. Sunt un neant ca pulberea risipita in vid si imi irosesc minutele intr-o ratacire oarba spre ceata.
Voiam sa incerc sa uit de prezent cand am dat peste sticla nocturna care m-a atacat insensibil, indolent..un cer atat de inchis presarat cu aschii sclipitoare. Imi aminteau atat de puternic de irisii criminali pe care i-am despicat o noapte intreaga in mii de sori, mari, raiuri..pietre ascetice, uniforme, singulare si unice pe planeta. Irisi caprui, irisi diabolici care inca toarna lava aprinsa in interiorul meu. Si nu stiu daca a fost o simpla metempsihoza sau pura iratiune a ratiunii mele..dar ma duceam tot mai aproape desi nu voiam, desi stiam prea bine cat de prostesc e sa surazi din nou unui fior in stomac. Aiureli, obsesii dosnice, si atata impietati pentru un singur sentiment. O nenorocire de fenoment nuptial, de care imi era sila si de care nu ma puteam indeparta. Febrilitate si nebunie, ironie din partea irisilor, nepasare, indiferenta..ma ajuta acum sa ma trezesc din betia de zilele trecute. Poate chiar ma stie si vrea sa ma ajute..poate ca nici macar nu stie..sau poate ca..traiam intr-un somn langa un docil vis muzicant..imi amintesc cum imi canta langa trup o balada trista..si-mi amintesc ca m-am prabusit pe-o bordura cu mainile in par si am scrasnit din dinti zgomotos. Ce-am ajuns? Ce urma sa ajung? Un alt monstru teleghidat, comandat de-o telecomanda fara combustibil..o telecomanda umana, batjocoritoare, caci toate telecomenzile de felul asta iti vor doar seva..care se termina si te-ngroapa adanc. Oricat de nestavilita-mi e dorinta de-ai revedea, mai mult imi doresc sa ma intorc acolo unde i-am vazut irational ca sa-i observ convalescent si sa nu le mai pot da drumul din impletirea vizuala. Asurzesc in lipsa melodiei care mi i-a distins din restul ambientului..si vreau din nou acolo..unde inca puteam sa sper. Nu-mi place locul asta, o perpetua regenerare sentimentala si-o continua barfa despre vesnica materie nestatatoare..locul celalalt era diferit..si valmasagul imens care pulsa a viata si fericire imi dadea un nou impuls sa caut spre ei..spre irisii care imi sugruma acum noptile si pe care probabil nu-i voi mai revedea curand..caleidoscopici, violenti si launtric inchinati unui refren pe care nu-l voi uita niciodata.

Tu, albastrule

Sa fie oare un blestem, un cosmar, o nascocire a propriei mele firi? O pierdere acerba, inversunata, stricata si molipsitoare? Sa fie oare motivul pentru care fug, speranta pentru care poposesc sau ideea pentru care mai glumesc din cand in cand? Sa fie...o bacterie prezenta in aer, in apa, in mancare, in voi toti care spuneti ca sunteti cinstiti?

Continui sa cred ca e doar o imaginatie, o pictura pe un trepied inalt, abandonat intr-o poienita de inspiratie si golit de substanta. Nu mai inteleg nimic din imagine decat acelasi albastru pe care il uitasem. Albastrul meu celest, ironic, dureros..capabil sa imi taie calea de fiecare data cand ma vede pe strada, ca sa imi capteze atentia si sa ma prabusesc intr-un lesin aproape fatal. Albastru celest ca un glont care asteapta oportunitatea de a-mi strapunge pieptul..albastrul care fierbe in ochii mei si se varsa in fluviul vinovatiei. Am uitat de el..albastru marin..albastru senin. Tu, albastrule, te-ai coborat asemenea unei petale si mi te-ai asezat pe umar intovarasindu-te fara aprobare. Tu, nesabuitule, blamabilule, tu, care mi-ai rapit un an din viata ca sa-mi arati ca nechibzuinta e mai puternica decat iubirea. Tu, oratanie, pleaca din calea mea si adu-mi inapoi culoarea rosiatica a firii vindicative. Jurnalul sa ti-l asterni pe patul vulnerabil si sifonat, sa faci ce vrei cu umilinta, disperarea si inocenta mea, sa pleci cat mai departe, sa uiti de mine. Tu, albastrule, da-mi apusul inapoi!
Inca nu am timp de tine, inca nu vreau sa te vad. Condamnabilule! Te-am repudiat de mult, de ce nu imbratisezi si alti orbi, alti increzatori in nimicul asta de iluzie, toti care privesc la cer visand tot felul de stelute undeva acolo departe, alegandu-si una si tremurand de-atatea frisoane la amintirea unei persoane cine stie cat de importante? Tu, albastrule, loveste-i pe cei necunoscatori, desfa-le cureaua de la gat care ii face sa se aprinda de patos. Tu, monstrule, de ce niciodata nu esti acolo unde lumea are nevoie de tine? De ce nu pleci? Sunt bine!

Prea simplu..

Vreau sa convertesc iubirea. Vreau sa-si spun ca nu exista, ca-i haina, ca-i jivina, ca-i tot ce-i mai malefic, mai grav, mai hidos, dar nu pot. Vreau sa convertesc iubirea la ateism. Vreau sa cred ca necontenita traire extaziata nu expira, nu se deterioreaza, nu dispare. Vreau sa fie vesnica, si nu oricum, ci dedicata tie. Vreau sa-i soptesc o doina purificatoare, sa-i adun o suvita dupa ureche, sa-si sterg lacrima de dor si sa-mi plimb ici-colo genele pe pielea-i neteda. Vreau s-o implor sa stea aici, caci ea oricum nu face precum cer, ci precum i se spune.
E oarba, si muta, si surda, dar e-atat de vasta, si-atat de calda, si lina, si de vina, pentru tot ce sunt si suntem, pentru tot ce ti-as spune acum, cand sunt inaltata de aripi carmuitoare spre-un Paradis profan. Sa nu te mai am, sa nu mai zbor. Sa nu ma mai recunosti, sa nu mai vad. Sa ma iubesti, sa visez neintrerupt, sa fiu necrutatoare, sa fiu egoista, sa fac mult rau, cu invidie, cu teama, cu insensibilitate, cu dragoste, pentru tine. Sa dezbrac si ultimul cuvant de haina inradacinata, s-o astern pe-un pat de trestii ca sa m-adoarma usor, si-apoi sa-mi apari tu brusc in vis, ca-ntotdeauna, si sa ramai aici, pentru totdeauna.
Parea simetrica prezenta cu lipsa ta...parea suportabila o ora fara sa mai stiu de tine, parea ordinar un minut departe de orice legatura care sa ne racordeze din nou..parea simplu, prea simplu, ca sa fie iubire...

Picătura chinezească

Urca scarile incet, gandindu-se ca-i de prisos sa intre in casa. Ajunge pe pres si da sa intre. Ezita. Apasa pe clanta iar sarmana, necrutata de iala, riposteaza tumultos. Uitase de chei. Deschide usa si se uita partial inauntru, pastrandu-si corpul afara si mintea catre niste creaturi ciudate de pe terenul de joaca pe langa care tocmai a trecut. Niste creaturi ciudate numite copii. Da, asta il macina..Rutina zilnica: servici, cafenea, apartament si acelasi buton de repeat, pana in ziua in care va aboli unul cate unul, ajungand la apartamentul eternitatii. Familia lipseste si lanturile canapelei din fata televizorului il spanzura de tavan imaginar, mancarea din frigider s-a stricat, apa a fiert in bidonul uitat pe masa din bucatarie, telefonul nu mai suna caci n-a fost platit..
Apa inca vine calda..si o baie e numai buna sa-si ascunda sudoarea declansata de stresul "burlaciei" desuete..da, decreptitudinea ii furnica pieptul, gatul, tenul, simte cum timpul prin care trece ii fura dreptul la definitivarea unei solii. Care solie? E complet absurd sa crezi ca viata s-a incheiat aici..dar cat de normal e sa ajungi aici? "Singuratea- e acum un cuvant cu alt continut", iar e cel mai solitar neindemanatic, spala geamuri de la 8 dimineata pana la 5 dupa amiaza cand isi ia ghiozdanul si se opreste in barul de langa cofetaria in care n-a mai intrat de cand a fost dat afara de la spalatorie. De fapt, inainte de spalatorie a plecat de la pizzerie si inainte sa plece de la pizzerie a fugit din Constanta de la un centru SPA. De 5 ani tot fuge de ceva. De ce anume?
Isi pusese intr-o vreme problema pasivitatii. Un om nestatornic si ciudat ca el nu ar putea sa stea in loc pentru un venit acceptabil sau o femeie frumoasa. E mai interesant sa vezi cum se toarna vinul in sudul tarii si de ce nu se serveste ciorba in farfurii in nord. Si atat de cumplit e sa vezi acelasi lucru zilnic, atat te mai plictiseste si atata greata iti provoaca fetele castrate de aerul sefiei de oras. Ai vrea sa-i poti plezni pe toti sau sa-i scoti intr-o piata publica pentru a pleda libertatea si o lege inexistenta, nepracticata dar scornita in mintea ta. Legea artificialului, care se tot agita si se tot plimba din floare in floare pana ajunge la capatul lumii. Si acolo ce mai face? Se arunca intr-o nebuloasa ca nu cumva sa reia ciclul placid lumesc.
Arivismul ii da pe afara. Apa din cada se raceste si se ridica privind mai intai in oglinda. Pare mai linistit. Ghilotina interioara pare sa-i fi amanat pedeapsa. Uita de ce trasese sforile unei marionete de la teatrul dedicat tragismului. Maine se muta la Brasov, acolo n-a mai fost, dar spera sa nu dureze prea mult noua vizita. Are planuri mari.

Să nu ne oprim ! (sau mai bine sa nu incepem)

Cu varful degetelor sa-mi maresti tensiunea, cu vocea sa intemnitezi pentru totdeauna tinutul celor care ne complica saltul... Cu ochii sa-mi incredintezi o clipa de siguranta alba, in bratele tale, in luntrea purtata pe valurile uitarii catre o insula pustie, unde sa fim doar noi, sub o umbrela de vise, pe un sezlong al pasiunii, iubindu-ne tacut..fotografiind marea..
In toiul noptii sa ma prinzi din nou de mana cand incerc sa ma inec in cearsafurile somnifere, sa fugi cu mine pe terasa, sa privim spre stele..steaua noastra sa clipeasca ore-n sir, sa nu ne lase sa mai plecam vreodata, in umbra amintirilor, in nelinistea imbolnavirilor si aprehensiunea caminului...
Sa ramanem aici, sa nu-mi mai dai drumul, sa nu-ti mai vorbesc..sa fie de-ajuns sa te sarut din nou..din nou..sa nu ma mai opresc. Sa ma intinzi pe spate cand vantul se-ndura de prezenta noastra si tace..tace...sa-nchizi ochii si sa privesti catre enigma pe care ti-o poarta sentimentele..sa-ti iei hrana din mladioasele frezii, sa uit ce-i somnul, sa uit sa respir..langa tine..de unde pornesc caile de pretutindeni are necesarului, idealului...sa obtinem tot ce vrem impreuna, sa nu ne mai oprim din acest zenit, proces de manipulare a naturii...
Sa dam uitarii luntrei, si apei, si cerului..si noua..sa ne lasam ghidati de-un val de placere intr-o atingere candida..s-avem aceeasi umbra rosiatica pe sirea spinarii si-acelasi suspin de durere..caci timpul trece, trece..STAI! marea nu vrea sa plece...cerul se-adapa din lacrimile ce-mi salta neindemanatic formand o bolta infinita de culori calde..nisipul tace..tace..si-atat ne dorim...
Sa bem venin, si-atunci sa ne oprim lin, lin...din respirat, si din mancat, si din atins..dar niciodata din iubit !

Echivoc

Apa se-neaca pe fereastra de unde priveste nedumerit...S-a pierdut demult in emfaza ploii si-a trecut in simbioza substantei vii dintre el si lumea de-afara..Isi doreste mult s-o vada din nou alergand pe trotuarul din fata casei lui sau plimbandu-si catelul, numai ca intotdeauna, sa se opreasca si sa-i zambeasca fara a-i mai spune altceva..
Uimaceala il duce la agonie si disperare dupa un vis prematur..o inchipurire spontana de care sa se descotoroseasca atunci cand isi va atinge scopul. Printre contopirile picaturilor mitotice de pe geam intrezareste silueta ei incomparabila, in sesizabilul sau mai bine zis indiscretul maieu scurt cu buline si pantalonii scurti pe care ii purta prima data. Apoi, uitand de revelatia silita iese afara strigand dupa ea. Unde e ea? Cerul ii preseaza acum inhibitiv durerea ca sa nu-si mai reporneasca ceasul zilei, pleaca s-o caute. Afisandu-se in niste blugi rupti, la bustul gol, cei care il privesc din blocuri compatimesc inca un pungas..Dar pe el nu il intereseaza. Unde e ea? Fuge, izbucnind in acelasi timp intr-un hohot de plans, sughitand si strigand asemenea copiilor abandonati intr-o tara straina. Se simte el insusi un strain, in timp echivoc, intr-o lume echivoca si fara sens, unde cautarea ei devine declinul starii de depresie care-l macina. Echivoc e sentimentul starnit de disperare. Da ocolul orasului..vede intr-o vitrina un maieu asemanator celui pe care il schitase mai devreme in memorie..ar vrea sa capete viata acoperind casticitatea unei fiinte de neconceput atinse. Tremura sub ploaia care da uitare cerului senin, acaparand intregul orizont, coaguland insetata simbioza latenta a ratacitului cu obscurul labirint catre un obiectiv de negasit. Talpile ii sangereaza de la asfaltul jignit de pietre, cioburi, doze si altele..
Nu mai simte nimic, un sentiment echivoc cu potentialitatea lui care fantasmagoric, are o energie cinetica premergatoare..un fatalism venit de altundeva..din dimensiunea relativa a vointei interioare, caci vrea la ea atat de tare. Si atat de tare inca fuge, neostenind, cu glasul la fel de inviorat ca acum 2 ore cand rupsese gardul casei sale ca sa poata evada in ploaie. Intr-un final ii iese in cale o masina (credeam ca se opreste), dar continua acelasi ritm alert. Prins sub roti isi strange pumnii de durere si ochii de multumire...ar vrea sa-l macine complet, caci murind va ajunge in sfarsit la ea, cea pe care el o cauta de atata vreme. Ea, care nu cu mai mult de un an in urma s-a stins in fata lui dupa o lunga perioada de convalescenta. In timp ce e dus spre spital pe spatele soferului inmarmurit de teama isi vede drumul altfel..deschide ochii cat de mult poate si in sfarsit ea apare.
Destinul inghiontit de propriile nascociri l-a facut sa-i para c-o are din nou..insa el priveste tot pe geam..in aceeasi simbioza dementa care nu se mai satura sa-i injecteze LSD-ul malefic catre echivocul dureros..dar atat de idilic si iluzoriu..Mai e frumos sa visezi?

Silă.

Tendinte evolutive? Nu, e doar imitatie..mimesis-ul unui blog, unui site, unei poze, iti place sa le reproduci? De ce nu ti-ai realiza unele proprii? E tot mai frig aici, v-ati risipit cu totii-n vant, ati fugit de boarea de caldura data de raza reala si v-ati inabusit in razele unei postari, unui film, unei melodii...si daca tot va plac inovatiile astea, de ce nu fumati, de ce nu beti, de ce nu stati ca toti cunoscutii pe o banca, purtand o pereche de ochelari de soare care va face sa pareti interesanti?
De ce nu esti cum ar trebui sa decurga acest mars de generalitate, comun, paralelism, confundare..da, confundare a doua drepte..tu si inca o persoana care din fericire se diferentiaza de tine prin aspect, caci altfel....tot sedate ati ramane, tot eclipsate, estompate, dispersate, pentru ca nu mai sunteti nimic. Ce e comparatia? O aglomerare de stele atat de departe de-a forma o galaxie...o aglomerare de stele intr-un void mai vid decat un vid perfect...caci pana si acolo mai e un atom de hidrogen pe metru cub..intre voi nu mai e nimic decat o distanta cat sa respirati.
De ce nu ati fi voi daca sunteti oameni diferiti? De ce nu recunoasteti ce va place sau nu? Ah, stiu ca va doare sa recunoasteti, dar de ce sa minti ca sa iti menti punctul de interes constant, ca sa nu plece? Daca te accepta ASA cum esti va ramane aici...
Si totusi, cand te duci la un test psihologic, la teatru, la film, la concert, tu stii mai bine ce ai de zis..chiar daca nu-ti place ce stii...nu-i asa ca adevarul nu-i atat de roz? Nici mie nu-mi place ca m-am injosit pentru voi, fenomene abstracte...si nici voua nu va pasa ce-ati facut, sau nu vreti sa se vada? Pana la urma, cine pentru cine si unde pentru cand? Nimeni pentru nimeni..aici pentru niciodata, caci niciodata n-o sa insistati asupra realismului ambiguu pe care il tot impachetati in buzunar, sau niciodata n-o sa va aratati adevarata infatisare din spatele draperiilor de faima.
Si cand o veti face, va fi prea tarziu ca sa mai recuperati pe cineva.

Cutiuta cu surprize

Sunt zile in care ar trebui sa joc frumos, sau zile in care macar ar trebui sa ma prefac astfel...Sunt zile in care ar trebui sa ma gandesc sau nu la cat de insignifianta e sonoritatea secundelor in lipsa ta sau sunt prea multe clipe in care trebuie sa mint ca sa trec peste fapte si sa ma rezum la cuvinte..Mai mult..sunt prea multe momente in care ajung sa cred ca m-am reincarnat intr-o *icoana a amintirilor pierdute*.
Mereu e ceva, ca de n-ar fi nimic as fi prea linistita si circumstantele toate ar fi atat de prielnice. Ma multumesc cu-n zambet datorat tie, ma multumesc cu-n *multumesc* cand ar trebui sa fie mii, ma multumesc cu-o privire in loc de-un *ramas bun*.  Tortele aprinse se sting indata ce aprind lumina in timpul noptii strigand cu-n ultim glas de la capatul tunelului de cosmar. Cosmarurile se tin lant dupa mine, si n-as vrea sa anticipez un nou semn, insa am de ales? Ce sa mai sper, ce sa mai inteleg, ce sa mai simt, daca lumea din jurul meu e controversata, pusa pe glume proaste si rautati? In ce sa ma mai incred daca pana si cel mai senin prieten imi poate darama castelul, si zidurile, si turnurile..si muntii..inecand tot intr-o secunda cu-n ocean de tradari.
Cerem prea mult cand vorbim de liniste...iar eu nu cer prea mult cand vorbesc de-un moment de liniste, caci n-as putea nega ca-l am...
Ai aparut neasteptat, m-ai derutat, m-ai vindecat, m-ai speriat cu-atata bunatate, si dragoste, si credinta, si tot ce-ti apartine, intocmai cand mi-am deschis *cutiuta cu surprize*. In prima instanta am dat de-o sticluta cu parfum..a mai ramas putin si astazi, caci am evitat sa-l mai utilizez. Am privit-o, am inspirat adanc si am pus-o la loc...apoi am dat de-o carte...veche si neingrijita, dar imi era dor s-o citesc. Insetata am deschis-o ca sa descopar sute de pagini albe, nescrise...se mai vedea pe-alocuri cate-o litera stearsa..intr-un cuvant caietul meu de amintiri s-a sters singur. De ce? Pentru ca-s amintirile pierdute de care vorbeam anterior, si pentru ca nu m-am transformat intr-o icoana, pentru ca simt, simt ceva ce niciodata nu mi-a facut placerea de-a cunoaste o forma a Raiului..Raiul meu si Raiul tau, Raiul nostru..Raiul a ceea ce ne leaga permanent, ca-ntr-un concert de Bach pe care nu-l poti oprii..sau ca-ntr-un dans pe care nu-l poti abandona.
E la fel de simplu ca-ntr-o piesa in care TREBUIE s-apari..esti personajul principal..esti cel care-i surade cortinei de roze ridicandu-se, lasand deasupra capului petale trandafirii si coborand o imbiere aparte..cu toata splendoarea ei iti lasa la final o alura de invingator, caci stii ca nu te-ai balbait, nu ti-ai ratat nicio replica, nu te-ai impiedicat, etc etc. Dar oare...ti-ai adus aminte cine esti tu cu adevarat?
Pana la urma nu-i atat de simplu cand iubesti..apari si dispari pe atatea planuri..plangi si razi in hohote dupa atatea situatii..atatea cosmaruri..atatea minciuni..razvratiri...dezmeticiri..Iti asumi un risc caruia nu ii poti ascunde nicio slabiciune, nicio lacrima, caci insusi riscul te face sa cazi in propriile carari vertiginoase catre un nimic inexistent. Cand spun ca iubesc, nu spun ca mi-am asumat un risc..insa riscul m-a inrolat pe mine printr-o obligatie pe care n-o contest..risc sa te pierd, si risc in acelasi timp sa ajung din nou intr-o faza embrionara, asemenea particulelor si antiparticulelor din illo tempore, care n-au habar de ce urmeaza sa li se intample..din nou..mereu..intr-o continua expansiune.
Deocamdata cutiuta cu surprize s-a oprit la un obiect simplu pe care il tin acum in mana si il tot rasucesc, il tot citesc si-l tot aspir..o scrisorica, singura scrisorica pe care o am si care imi da certitudinea ca traiesc nu intr-un miraj, ci intr-o realitate superioara celei mai fantastice, iluzorii, benefice si desfatatoare himere.

Adevarat ca ucide?

22:00- se trezeste intr-o febrilitate care o duce la disperare. Bea un pahar de apa dupa care ii trimite un mesaj. Asteapa...
23:00- plange, si nu stie de ce..poate ca doarme..sau poate ca nu aude telefonul. Il suna, nu ii raspunde. Ce motivatie ar avea sa nu-i vorbeasca celei careia cu 2 ore inainte ii marturisise ca o iubeste? Si daca a mintit, de ce s-ar ascunde daca oricum si-o doreste cu toate caderile ei nervoase si toate lacrimile, sughiturile si spaimele aruncate peste dealul normalitatii zi de zi? De ce sa n-o accepte pe cea care i-a deschis poarta perseverentei catre destinul idealizat de insufletirea pe care tot ea o poarta?
00:00- adoarme, visand ca se trezeste intr-un spital, inconjurata de tot felul de persoane straine..se ridica si alearga catre cea mai apropiata iesire. Cand iese, se prabuseste in golul unui lift..
06:00- ii suna telefonul, e numarul lui. Uita de vis si raspunde cu o cordialitate nemaivazuta. Apelul se intrerupe si formeaza din nou..asculta...
- Buna, eu sunt, ma gandeam sa ne vedem in dupa-amiaza asta la lacul de langa suburbie. Apoi am putea ramane la mine pana maine la o lunga si remarcabila noapte de vizionat filme de epoca.
-Desigur, insa ai uitat ca inca nu ai vorbit cu ea...daca afla de noi? Ce ii vei spune..ce va crede?
-E prea sensibila ca sa inteleaga ca nu o iubesc..ii va trece cu timpul, caci n-o s-o parasesc..ne va vedea pana la urma.
-Prea bine, ne vedem la 11:00
07:00- iese din casa scarii intr-un tricou alb, lung pana la genunchi. Se teme de ce va face...
11:00- ii asteapta in spatele bancii de langa lac...si ii vede apropiindu-se, asezandu-se...izbucneste in plans, se dezbraca de tricou si salta in plenarul lacului..nu stie sa inoate. El sare dupa ea si o transporta de urgenta la spital
13:00- se trezeste intr-o agonie risipita in luciditatea indusa de morfina fatala..in stanga el o mangaie pe crestet..in dreapta e ea..innebuneste si fuge alarmant catre iesire..
13:30..medicii o duc pe o targa catre camera de unde nu se va mai trezi niciodata.

Tu nihil invita dices faciesve Minerva...

Se iubeau in tihna Speranta cu Destinul, si asupra lor de coborau cete de ingeri ai luminii, paznici ai lirei si nimfe ale fericirii, formand legamantul sacru si etern, pentru a pastra increderea in cetatea intelepciunii. Dar Destinul s-a opintit sa-si insele propriul sau drum..izbindu-se de incantatoarea Amagire, purtatoarea de placere si venin, de unde s-a saturat numai cu marul Discordiei aruncat pe poarta castelurilor divine. Speranta a ramas o simpla uitare, iar Vrajba si Groaza abia au pornit in indelungul lor rit de-nstrainare pentru a izgoni Destinul in eter, pizmuindu-l si blestemandu-l a fi al nimanui, pierdut intr-o zare suflata adanc de Zefirul neprihanit..magic..carmuitor spre un Paradis inexistent dar placut.  Purtat de norii de aur, dusmaniti de infernul dezlanuit, protagonistul adoarme..iar cand se trezeste o roata e aproape de a-i zdrobi primele membre. Tipand, isi da seama ca glasul i-a fost luat..lacrimand, isi vede picaturile de sange cum tasnesc din ochii secati de umezeala. Deznadejdea, spaima, frigul si tacerea ii prigonesc puterea, starnind pe latura insufletirii o deznadejte calma, cu parfum de raspundere..resemnare, pentru o moarte dureroasa ce urmeaza sa-l arunce in scanteile neiertatoare.

Aflandu-se intr-o odaie inconjurata de trandafiri, anemone, lacramioare si alte sute de plante-nmiresmate, Speranta imbatranea sub arsita cumplita a singuratatii. Un trai fara Destin i-o inima fara trup, iar ultima virtute a Pandorei e sugrumata de insesi cel ce-a faurit-o, napastuitul intuneric schiop, smintit si nebun..Si moare Speranta cu timpul, visand cum Destinul i se alatura pe piscurile iubirii, unde imparatia numita Cosmos centreaza constelatia Orion inaltand posibilul la rangul de implinire deplina...

Curiozitate si freamat descatusat.

Orizontul de patimi e mai degraba oraselul nostru..iar pulberea credintei esenta legaturii dintre suburbiile insignifiante. Te ador, si nu conteaza ca in prezent calatoresti in afara teritoriului nostru, caci esti substanta firii mele de pretutindeni, pe ea n-o pot schimba..doar daca nu te mai intorci. Egoismul ma face sa respir un aer de vinovatie, tot solicitand atingerea ta..Si ce daca?..daca te stiu aici..sau cel putin imi doresc sa rostesc inainte de a adormi un crez al iubirii depline, naruite odinioara, recladite de sufletul tau pe care, la randul lui, il ador.

Il ador de dumnezeul care mi-a proscris umilinta unui teatru obositor, prescriindu-mi reteta chemarii unui absolut de care nu mai insist sa ma dezlipesc..e indispensabilul, verosimilul, sacrul, profanul, destinderea, visul, cosmarul, chinul..dar e iubirea, pe care ti-o port intocmai tie..si atat de grabit, cu pasi de animale erbivore, preistorice. Ma joc intr-un leagan al trecutului nimicit de strafulgerarea propriului piept al amintirii actualizate de actualitate..leaganul de lemn putrezit din pricina caruia am cazut de atatea ori..si nu ma mai saturam de el, pentru ca era construit de singura scapare in absurd, ceva neimplinit..o idee superficiala, subiectiva si obsesiva..o iubire delasatoare, irelevanta sau cel putin, neimpartasita. Parasind vechiul loc de joaca, surprindeam un parc ascetic, tanar..asteptand o ploaie a soarelui inselaciune..dar cat reactiona asupra vointei mele! Indeajuns incat sa-mi fie imposibil sa nu-l inaugurez..parea vesnic parasit, pana sa apar eu..parea sa-mi fie insusi fiinta depasita de fire, scoasa din fire si rasturnata de conceptele sarcasmului.

Sa-ti mai spun ca te iubesc daca stii ca te ador? Imi sta atat de mult in putinta sa ma repet..insa nu vreau. Scriu intr-o economie de emotii..si-as vrea sa-ti continui istoria ultimelor mele clipe de evadare in infinit. Era singurul loc in care sinceritatea pulsa intr-o abundenta de necontenit, iar temperamentul meu strain mie imi dadea succesive intepaturi in inima, fioruri pe sirea spinarii, si in final..un suras de placere, un zambet pe care mi l-ai trimis prin simplul gand de a te stii aproape..unde esti acum? Caci continui sa scriu .. leaganul se opreste lin in spate..iar daca voi suprima toate aceste cuvinte isi va talmaci o alta iluzie de desuet dureros.. astfel decid ca voi inchide ochii si-ti voi recunoaste privirea, voi chibzui ca intr-adevar traiesc.

Delir.

Ah! O noua deductie, o alta stare de agregare a minunatei sensibilitati evaporate, o deductie ca s-a dezintegrat complet intrucat nu va mai cadea pe pamant vreodata. Ce fac, ce spun, ce vad..obiectivitatea originala, rationala, insensibila, care ma caracterizeaza. Ce simt, subiectivitatea de care prefer sa ma lepad, nici macar nu mai stiu ce inseamna..nu-mi doresc sa mai stiu, caci ce simt e o sintagma irelevanta, concludenta de altfel in lumea aia plina de disperari, obsesii, gelozie, crize etcetera. Sintagma mi-o atribui totusi cand ma mai hotarasc sa dau importanta fortei gravitationale prin julirea genunchilor la role sau orice altceva..julirea inimii nu mai exista, caci e inchisa ermetic intr-un cosciug invizibil, acoperit milenar de un miocard de nepatruns. Sa fie posibil sa *mai simt* vreodata, in ciuda faptului ca nu razvnesc? Probabil..daca stau sa ma gandesc la aspiratia idioata catre a face ceva exact pe dos, afinitatea morbida catre durere ca atractie iminenta cu magnetul naivitatii mele. Nu sunt vid, sunt constient, cand cred si spun ca iubirea e irationala si mai presus de atat, nu invinge moartea. Moartea e totul..pentru ca e singura careia i te supui din obligatie, pe viata o mai mituiesti cu o pastila, o operatie, o interventie medicala ca s-o pui in *stand by* sau sa-i procreezi o inovatie tinereasca. In fine, dupa cum spuneam, daca iubirea nu invinge moartea, atunci iubirea nu e indispensabila, pentru ca moartea la randul ei e indispensabila..un silogism simplu si reusit..nu-i nevoie sa-l calculezi..e mai economic sa deduci citind (te poti obosi sa aplici legile ca sa ma crezi).

Si cand scriu, epuizez aproape toata greata catre ceea ce inspir zilnic, tot felul de particule de ipocrizie, ura, mizerie..cu finalitatea cardiaca. Nu am nevoie de ea, si de aceea expir cuvinte..cuvinte care vindeca desi *amare foarte sunt toate*..nimeni nu are dreptul sa stie un gand, atata timp cat el/ea la randul sau a primit actul de drept de a-si pastra anonime si mute anumite pareri sau pur si simplu reactii de rang unilateral. Ajung sa sper ca ceea ce vad e psihedelica incercare de a ma desteleni complet de maxima *amor vincit omnia* pe care o negam in totalitate mai sus. Nu cred in ea, si nu voi crede vreodata, ceva mai scornit decat atat nu am sa satirizez, pentru ca nu exista. Un alt silogism interesant care mi-a venit in minte acum suna cam asa: amintirile sunt viata, pentru ca viata este trecut si trecutul inseamna amintire. Toti traim in trecut..pana si eu, insa trecutul afecteaza spontan..iar asta ne face mandri ca suntem fiinte puternice..capabile sa infrunte jegurile planetei..si nu neaparat jeguri umane, ci jeguri existentiale, morale, de care te lovesti, ca persoana, zilnic..fiind supus acelui tratament de *spalare a creierului*..e imposibil sa nu te manifesti in functie de ce interactioneaza cu tine..stii tu..principiul 2 al fortei fara de care am zbura lovindu-ne de Statuia Libertatii la un moment dat..un delir, un continuum temporal si punctum.

Judecata esuata

Se coboara ingerii din Iadul dreptatii,

Se inalta demonii din Raiul minciunii.

Se intalnesc, ineluctabil, la linia judecatii,

Surprinsa inefabil in aura noptii.

Frumosul moare, grotescul intinereste pana la sublim.

Prefigureaza lumea gasita de Ieronim,

Ca sa faca profanul mai desfatatator..

Mai usor de preluat de-al constientei cor.

Omul suspina, pasiunea mintea-i alina,

Animalul plange, si atata sange curge..

Atatea lacrimi, atatea spaime si vraji nemotivate,

Atatea ganduri si privelisti necurate.

Iar la *cea linie de extremitate

Se lupta crunt si inegal doua forte de taina,

Iubirea cu luciditatea..ah! cele 2 vinovate

A existentei noastre dezbracate de haina..

-o haina de demnitate

Caci nimeni n-o mai are dupa ce patimeste

Tavalindu-se, amuzandu-se de fierbinteala si gloria celeste.

E marea mea

N-am idee, n-am strategie, n-am putere sa dau o explicatie concreta a interiorului care-mi apartine, e incomensurabil de vid, prafuit, neslefuit, inchis in colivia dezordinii sentimentale unde-i mai permit inimii din cand in cand sa zboare liber.
Clipirea intr-un ceas de meditatie se schiteaza intr-un pas lasat in urma plajei de regrete, mi-am pierdut mintile intr-o agonie, intr-o nebunie care ma indruma sa numar fibrele de nisip, care ma convinge de adormirea durerii, ca sa pot sa ma arunc complet in bratele ei negre, spinoase, incarcate de insomnii, cosmaruri, iluzii...factori ideali pentru a-mi declansa un plans inghitit de-o revarsare de suspine, retras de involuntara refulare...cat timp sa mai lupt cu himera mea? Cand, precum un fel de canon imbecil, devin prada unei inselaciuni numite iubire pe care atat de inexpresiv afirm ca o detest...ca e un nimic menit sa imbolnaveasca minti lucide, ca e un vaccin contra propriei vieti...un drog cu efect letal imediat, iar eu nu-mi doresc sa mor.
Marea...unica dragoste opusa reprehensiunii pe care o transmit pretutindeni si oricand..starea mea latenta de slabiciune...singura inclusa in ratiunea mea "sofista" din punctul de vedere al handicapului numit romantism, caci multi il considera remediu, dar si proces imanent al vietii umane. Pentru mine, marea le concentreaza pe toate sau mai bine spus, marea e sufletul intregului Univers. Marea e nucelul vointei de a intra in eternitate, marea poate sa fie un ansamblu de amoruri sau un amalgam de sfasieri...in mare ma inec zi de zi tot cautand un amarat colac de salvare; pacat ca n-are cine sa mi-l arunce..e marea mea

E doar simpla indragostire

Pasiunea si fiorul pe care mi le tot ingana imaginea ta... Ochii tai insetati de sucul fiintei mele, mainile tale incrucisate ce nu mai rabda sa imi tortureze senzorii pielii..torsul din gatul tau si maraitul ulterior ma fac sa tremur. Uit sa respir, aprehensiunea de pe chipul meu iti spune sa te opresti, dar iti solicit continuarea, continuarea ritului de pacat in care ne revelam sufletele, amurgul zilei in care ardoarea psihicului se mistuie in frigul emotiei, asemenea aprigelor intepaturi pe tenul impietrit de sarea marii. Mainile tale imi contempleaza acum conturul spatelui..hoarde, haite, roiuri de lacrimi de bucurie, strigat de fericire si sughit de suparare pentru neputiinta imortalizarii clipei...toate mi se apleaca la picioare, mai putin tu..Ma inalt catre universul unde buzele tale se contopesc fruntii mele, iar genele tale imi inspira visul prin care trec cu proximitate, fara sa pierd vreaun detaliu. Am ajuns in calea realitatii impiedicandu-ne desfatarea unui amor umilit, copilaresc, de saturatie hormonala, de revenire la apolinicul de odinioara, rezultat prin satisfacerea trupeasca.

Dar noi vrem mai mult. Ne asezam pe gresia rece apropiindu-ne palmele, zambind cu aceeasi pasiune, radiand dorinta, nerabdare...tandrete, o tandrete capabila sa curme orice gest animalic, brutal, cu care suntem atat de indispensabil asimilati. Ma intinzi soptindu-mi ca amurgul din aceasta zi e imposibil sa-l mai uit vreodata, caci face parte din destinul inceput aici, cu tine, unde istoria conceptului de iubire se stabileste si in privinta mea. Nu stiu daca te iubesc, dar imi esti drag, iar asta inseamna ca m-am indragostit. Nu stiu daca e bine, dar nu-ti voi da drumul, iar asta inseamna ca nu m-am saturat, si nici nu ma voi satura..pentru ca esti tot si singura menire a mea, tocmai cand credeam ca solia s-a incheiat din nimic.

E libertate in persoana, sau nu e nimic..ceea ce poti simtii vreodata langa Erosul sau Psyche al/a vietii tale, altfel nu-i de tine..e de prisos..fiorul ti-l poate da orcine, pasiunea insa se zamisleste din floarea orizontului invizibil alcatuit din atomi de dragoste teatrala..actantii sunt indiscutabil cei 2 contopiti intr-o molecula inefabila..caci altfel nu e iubire. Mai vreau sa te simt inca o data..cu aceeasi privire si chemare lacoma, lenta..cu aceeasi mangaiere ezoterica, reactivandu-mi simtul de fiinta infructata de nazuinta..acelasi inghet al emotiei cuprins in iadul pacatului..profanului transformat de fapta in ceva angelic, numit dragostea mea pentru tine, pe care nu-mi poti dicta sa o omit, nici macar daca te-ai duce din realitatea irelevanta.

Trădarea minciunii profanatoare (act științific de defăimare)

Râvnim să credem în istoria sunetelor tremurând în jurul și întocmai înăuntrul nostru, izbutim să le înțelegem, să ne încredem în ele, ca într-un final să devenim cei mai sinceri, inocenți prizonieri ai realității. Marea problemă genuină a umanității e aceea că a fost înzestrată cu darul auzului, cu exceptia acelor "glorioși" surdo-muți, capabili să nădăjduie în ceea ce își zămislesc din proprie perspectivă.

Când mințim ne luptăm cu mascarea imediatului de a reacționa nervos: ticuri de tip clipit des, joaca aparent neobservabilă, fluența bună, dar accelerată, și asa mai departe. Bineînțeles, cu toții cunoaștem fleacurile astea, însă mult mai puțin învățăm să ne stăpânim. Minciuna murdărește un om venit pe lume tot dintr-o minciună, minciuna că dragostea e eternă; din păcate rezultatul ei moare sub impulsul îmbătrânirii. Ne mințim pe noi înșine cu ceva infinit, indiferent de crezul urmărit. Să dăm ca exemplu o prietenie: jurăminte, secrete, zile, săptămâni, luni, ani de devotament și...o minciună. O singură minciună, căreia i se închină chiar zeci de ani evaporați inopinat.

Avea dreptate Cioran când spunea că înseși Religia detronează Credința instalându-ne într-un Vag din care nu mai izbutim să ieșim. Și eu mă lupt la nivelul alternativ de Preconștient cu evoluția către o siguranță indiferentă, constantă, pe care s-o pot formaliza, practic o transcendență într-un ineluctabil personaj de filme SF.  Devin brusc singura mea Credință, singurul sprijin de încredere, pe care mă bizui în momentele de iradiere completă a unei beatitudini inexprimabile ca apoi, obosind de atâta prefăcătorie, să cad într-un subconștient persecutat de angoase. Unica șansă e întoarcerea către Religie, căreia îi stă în putiință să mă vindece prin binele pe care îl implică. Cioran sublina o altă problemă etică (vezi „Silogismele amărăciunii”), a Vagului indus de un factor instituit să marginalizeze încrederea în sine și decizia unilaterală (lucru cu care sunt total de acord). Mai nou, înainte de a ne realiza o dorință tinzând să se descarce în realitate, trebuie să gândim reacțiile posibile, sau reacțiunile unei forțe nevinovate. Încercăm să ne exprimăm o părere, ne mințim că e neprihănita afirmație democratică și subit, apar criticile înjositoare, pătate, a unor oameni invidioși, ordinar crescuți, a căror preocupare e aceea de a supraveghea un ideal. Oricum idealul e o himeră provizorie; vor vedea cu ochii lor atunci când va fi estompată de senzația de incompletitudine.

Un transcendent precum "Insula lui Euthanasius", privit de pe poziția Cezarei nemăritate cu destinul, ar putea fi imaginea inedită a omului ca spectator al vieții fabuloase; Chemarea obiectelor din ambientul comun e o amăgire iminentă, iar chemarea obiectului din opoziție, unicul, si anume creierul, e o minoritate acaparată de universul Vanitas Vanitatum. Tot Cioran spunea că „nimicul care ne înconjoară suferă de prezența erosului care este și el o înșelăciune atinsă de existență”. Într-un cuvânt, istoria universului de obiecte și ființe care ne înconjoară se limitează, exclusiv, la un nimic solit să dezamăgească, adică tiparul perfect de declanșare a aprehensiunii, a instabilității, a unei sfere de sentimente proiectate într-o manieră distructivă. Erosul va fi produsul unei născociri și impuneri proprii, mai mult sau mai puțin voluntare, însă indispensabile, căci mintea omenească nu poate supraviețui decât cu dragoste, refugiul (și nu refularea) va fi cel din urmă stadiu în care zenitul culpabilității nejustificate își va atinge scopul. Să ne reamintim mitul lui Eros și Psyche: în ciuda faptului că povestirea parcurge un dramatism original și captivant, pagina următoare a aparențelor prefigurează o altă lume, lumea înțelesurilor multiple, unde împăcarea sufletului ispitit de iubire (reprezentat de Psyche) cu conștiința, devine ori un apogeu, o secare a oceanului, cunoscut de anumite personaje sub numele de axă negativă a apolinicului, ori o instalare a echilibrului, practic a detașării de un dionisiac pus pe jarul disperării.
Cel mai important lucru, în momentul în care omul recurge la acțiunea de “a minți” este acela că țelul principal se va contura în primă instanță sub pretextul unui interes subiectiv, un câștig în favoarea celui care păcătuiește prin viu grai. “Minciuna are picioare scurte” dar rămâne cu mâinile? Mâinile acestea diabolice (în cazul în care nu cunoașteți puterea nevăzută a membrelor superioare, ca singure elemente responsabile pentru binefacerea sau înrăutățirea unei vieți, avem cazul medicului sau criminalului).

Așadar, minciuna moare odată cu omul, căci el se naște prin ea și e înrăurit inevitabil; și totuși, încă există dovada că un conștient sănătos are o forță vindicativă, invincibilă, cu o condiție: refularea.