Delir.

Ah! O noua deductie, o alta stare de agregare a minunatei sensibilitati evaporate, o deductie ca s-a dezintegrat complet intrucat nu va mai cadea pe pamant vreodata. Ce fac, ce spun, ce vad..obiectivitatea originala, rationala, insensibila, care ma caracterizeaza. Ce simt, subiectivitatea de care prefer sa ma lepad, nici macar nu mai stiu ce inseamna..nu-mi doresc sa mai stiu, caci ce simt e o sintagma irelevanta, concludenta de altfel in lumea aia plina de disperari, obsesii, gelozie, crize etcetera. Sintagma mi-o atribui totusi cand ma mai hotarasc sa dau importanta fortei gravitationale prin julirea genunchilor la role sau orice altceva..julirea inimii nu mai exista, caci e inchisa ermetic intr-un cosciug invizibil, acoperit milenar de un miocard de nepatruns. Sa fie posibil sa *mai simt* vreodata, in ciuda faptului ca nu razvnesc? Probabil..daca stau sa ma gandesc la aspiratia idioata catre a face ceva exact pe dos, afinitatea morbida catre durere ca atractie iminenta cu magnetul naivitatii mele. Nu sunt vid, sunt constient, cand cred si spun ca iubirea e irationala si mai presus de atat, nu invinge moartea. Moartea e totul..pentru ca e singura careia i te supui din obligatie, pe viata o mai mituiesti cu o pastila, o operatie, o interventie medicala ca s-o pui in *stand by* sau sa-i procreezi o inovatie tinereasca. In fine, dupa cum spuneam, daca iubirea nu invinge moartea, atunci iubirea nu e indispensabila, pentru ca moartea la randul ei e indispensabila..un silogism simplu si reusit..nu-i nevoie sa-l calculezi..e mai economic sa deduci citind (te poti obosi sa aplici legile ca sa ma crezi).

Si cand scriu, epuizez aproape toata greata catre ceea ce inspir zilnic, tot felul de particule de ipocrizie, ura, mizerie..cu finalitatea cardiaca. Nu am nevoie de ea, si de aceea expir cuvinte..cuvinte care vindeca desi *amare foarte sunt toate*..nimeni nu are dreptul sa stie un gand, atata timp cat el/ea la randul sau a primit actul de drept de a-si pastra anonime si mute anumite pareri sau pur si simplu reactii de rang unilateral. Ajung sa sper ca ceea ce vad e psihedelica incercare de a ma desteleni complet de maxima *amor vincit omnia* pe care o negam in totalitate mai sus. Nu cred in ea, si nu voi crede vreodata, ceva mai scornit decat atat nu am sa satirizez, pentru ca nu exista. Un alt silogism interesant care mi-a venit in minte acum suna cam asa: amintirile sunt viata, pentru ca viata este trecut si trecutul inseamna amintire. Toti traim in trecut..pana si eu, insa trecutul afecteaza spontan..iar asta ne face mandri ca suntem fiinte puternice..capabile sa infrunte jegurile planetei..si nu neaparat jeguri umane, ci jeguri existentiale, morale, de care te lovesti, ca persoana, zilnic..fiind supus acelui tratament de *spalare a creierului*..e imposibil sa nu te manifesti in functie de ce interactioneaza cu tine..stii tu..principiul 2 al fortei fara de care am zbura lovindu-ne de Statuia Libertatii la un moment dat..un delir, un continuum temporal si punctum.