Din nou

Din nou ploua cu spaima si neintelegere, tuna cu regrete si spulbera visele, amageste orice evadare senina..cutremura cerul cu lacrimi vanjoase, neostoite, care nu vor sa se-ascute de socoteala rea. Vor sa mearga cat mai departe, cand simt din nou ca nu ma mai pot ridica, cand am acelasi picior in piept apasand tot mai puternic, tot mai absurd, fara noima, oprindu-mi suflarea si declansand alte sughituri, alte picaturi de ploaie. Durere fizica, durere reala..depasita de atata vreme de ceva inepuizabil. Semnalul sfarsitului sters pe chipul unui animal vanat cu cruzime de-atatea sageti otravitoare, impactul cu centrul organului vital si urletul de dupa, incununeaza placutul episod de suferinta..sufar din nou scriind cuvinte imbarligate, scot din nou o hartie si o mototolesc inainte sa fi scris pe ea..ma aplec s-o deschid si dispare..iar am impresia ca am uitat ceva, undeva, pe orizonturi straine la ani lumina distanta, iar tremur de frig intre patru pereti uitati in umbra, iar mi se cearta ochii si-si scuipa ca-ntotdeauna fara sens, uratind obrajii, umplandu-i de negru. Amfetamina imi inteteste faclia starii de nimeni absolut, din nou sper ca fug de inec cand imi trece alt val transant, nesovaielnic, peste cap..inghit apa cu duiumul si totusi traiesc, ma lupt cu marea la nesfarsit, ca s-ajung la mal candva, undeva, si sa ma ia din nou un crivat dureros catre larg..

Perfecti, infiniti, corecti si nu prea

Privesc un cer senin..cateva sageti sudeaza orizontul cu o agerime impresionanta..sparge norii de fum imprastiindu-i spre-un eter acoperit de pete de culori vii..se mistuie incet ravnind spre infinitul comun oricum..Doar e infinit..ce sa vezi, incotro s-o apuci..esti tu cu libertatea ta si visezi departe de realitate, departe de razele neastamparate si aproape de monotonia care intervine in orice obisnuinta..Un cer acoperit de stele, de nori sau un cer sticlos imi amintesc ca vremea e schimbatoare..ca ploaia vindeca praful maturat de vant peste tot, pana si in tine, cand sufli greu din cauza a nu stiu ce amintire sau durere prezenta..sau ca o zi caniculara in care apa rece vindeca un organism insetat si-un psihic intunecat de vremea anterioara..Nu-i mai frumos aici? De ce sa plecam atat de departe, de ce sa uitam ca suntem plasati pe harta, cu directie, cu sens, cu scop..cu lucruri mai putin incantatoare si cu multe fericiri, cand avem ocazia sa plecam singuri sau in doi catre un rai?..rai interminabil si plictisitor...
Nici macar nu exista vreun rai undeva, decat in mine, in tine, si in noi..cand dam de Serotonina sau Endorfine din plin...ca apoi sa ne amintim de vivacitatea infernului si sa ne apuce un moment in care nimeni nu ne iubeste iar infinitul s-a micsorat ca nici macar lupa bunicului nu-l mai gaseste pe tavanul de unde visam ca izvoraste...Cu toate astea unii inca ravnesc..
Necesar, omniprezent, adevarat, verosimil, sau niciuna? Indispensabila iluzie pe care o mentionez peste tot..e doar un pretext de manifestare a timpului nefericit..e doar o fantasmagorie, gogomanie..in argoul meu e doar o imputita care te face sa versi lacrimi anapoda si nici macar n-ai cum sa-i dai cateva ca s-o stearga din viata ta.
Voi, care credeti ca timpul a facut un popas ca sa puna niste crengute sa inteteasca jarul de minciuni, voi, care sperati ca cei care sufera din cauza voastra o sa va priveasca de la 2 m sub pamant cu o mana intinsa, voi, astia care inca aveti curajul sa afirmati ca sunteti de rasa umana, sunteti singurii care mai aveti un rai material, delimitat de noi, ceilalti, gloata de cersetori ai dreptatii, care in lancezimea noastra asteptam sa deschideti ochii si sa priviti din unghiul sufletului.
Monismul imi da dureri de cap zilnic..padurea, cu misticismul, "infinitul", linistea, caldura si implinirea pe care le inspira devine un controversat, conservat si consacrat loc al "regasirii infinitului". Plaja, cu atomi, aschii imprastiate de scoici intr-un faras de apa, devine oceanul nemarginii intr-un apus inghetat de..ore de cine? De aceeasi neindestulata iluzie.
In urma cu cateva zile imi vorbea cineva de promiscuitate..convietuirea mizera a unor suflete menite sa guste din imoralitate, savurand slabiciunea celorlalti si profitand de ea cu o foame morbida, inumana, demonica. Promiscuu ar fi sa spun acum ca persoana de langa mine va sfarsi in aceeasi groapa cu resturile mele, ca vom salaslui prin toate capetele lumii incercand sa cunoastem o vesnicie iluzorica..sau ca niciodata n-o sa sfarsim fara sa ne aducem aminte ca ne iubim. "Un fleac", ne-au ciuruit poetii astia imaginatia si visele..ne-am lipit cu totul de tavan si nu ne mai desprindem decat dimineata..si nu ne-am desprinde nici atunci daca ne-ar fi scris sa nu mai deschidem ochii..Sa mori in promiscuitate, n-ai mai avea nevoie de testament ca iti ia satana din prima jugulara, si-o sa arzi in infernul nemarginirii tale, si-o sa zaresti undeva, printre flacari fatale, o ciudatenie tumultoasa care rade isteric, si-o sa-ti dai seama c-ai facut cunostinta cu Iluzia, mama dragostei.
"Natura are oroare de vid", dar nici inclinare spre etern..caci spusa de-un filozof n-ar da deloc bine pentru extremitatile unui romantic. Filozof sa fii si cu siguranta raiul tau e mai aproape, un cuget adus la bun sfarsit dupa o buna perioada de framantare, perfectiunea in fata ochilor tai care dispare si-ti face loc pentru urmatoarea..Pronominalizand "luciferii" astia visatori, asadar oamenii visatori, as spune ca s-a format o lume multifunctionala care sta sa dispara.. cei care zboara se inmultesc cat ai clipi..iar cei care simt pamantul sub picioare in curand o sa-l simta inerent, peste tot, si n-o sa se duca intr-un rai, ci intr-o alta lume unde ar putea sa fie mai bun. Dar de ce ar fi? "Te-ai pus pe cruce da fraier Isuse!"
Cat de "infiniti" suntem cand injuram..cand ranim..cand ucidem cu arme reale sau virtuale..cand mintim..cand iubim in taina numai de placerea nerealizarii unui liant..etc etc..cat de infiniti vom fi in continuare..caci ne-am dezumanizat cu totii..a dracu Eva, saracul Adam..ai dat prea multe nume si acum ai prea multa mizerie de curatat...si-ai ajuns la un infinit propriu..si n-ai sa izbutesti niciodata sa aduci planeta la stadiul initial.

112-donati lacrimi?

Nu stiu de ce, sau nu vreau sa stiu de ce in general fac intocmai ce imi propun sa evit..capcane captivante si ineluctabile, unele fatale..altele placute de care nu regret nicio clipa, cum mi s-a intamplat ieri..Ieri cand mi s-a prabusit cerul in cap si m-am trezit singura intr-o lume straina, nestiind incotro sa merg, la ce usa sa bat si cu-i sa-i cer un dram de mila, am dat de-un sentiment. Pana recent ma deprinsesem cu un caracter placid, apatic, indiferent, de nesensibilizat, ma hraneam cu suferinta celor din jur, provocata chiar si de mine, si de fierea care fierbea in mii de cazane pline de ura..nu mi-ar placea sa amestec din nou in ele, mai ales acum cand servesc la o masa primitoare care lasa bacsis.

Din nou nu stiu de ce scriu acum, dar stiu ca trebuie sa continui sa transmit ceva aproape imposibil de explicat. Ursuza ca de obicei, rataceam printr-o tesatura de lacrimi inodora, incolora, inexistenta, pe care doar eu o vedeam, reflectand revelativ ca ma sugruma pretutindeni, mereu. Ieri incepusem sa vad mai bine dincolo de lentilele pline se colb interminabil. Sunt aproape de o semi-revolutie interioara. Pentru ce? Pentru ceva ce n-am mai simtit demult. Si nu stiu daca-i in favoarea mea. Cand credeam ca predilectia imi era sa zambesc temporar in aceeasi spontaneitate din rutina zilnica, am cunoscut zambetul permanent pentru o realitate care paradoxal, o iubesc. Uram si realitatea, si visul..vesnic complotand impotriva mea. Si nu mai oboseau nenorocitele de sclave ale mintii sa-mi inabuse luciditatea, asa ca am luat primul zbor catre cer. M-am prabusit chiar ieri, chiar daca tot ieri plecasem. Eram in cadere libera spre ocean si brusc pluteam..destinul imi soptea ironic un noroc mascat de-o iluzie, realitatea ii dadea pumni din toate partile, cand m-am trezit stand pe o mana la birou cu un telefon in cealalta mana, gandind in gol, clipind himeric, imaginativ..absentand..cine sau ce era salvatoarea realitate? Oricat de rau ma prabuseam, mai mult ma inaltam spre constientizarea unui lucru nou si distins in capacitatea mea de a acorda atentie. Ce-i aia sa acorzi atentie? Sau ce era?...
Iubesc o realitate..nu mi-e rusine..recunosc ca-mi place dar ma tem ca ma va obseda din nou tocmai prin eleganta, eminenta, inteligenta, frumusetea si perfectiunea sa..Atat de perfecta pentru mine ca donez lacrimi unui centru al bolnavilor de fericire.