Cosmar

Cand simti ca te autodistrugi varandu-te intr-o pestera intunecata si inghesuita.... Cand stai ticsit, iti e frig si lacrimile iti ingheata pleoapele, cand doar tu esti de vina ca esti un om al pesterii, cand te blochezi si nu mai poti da piatra la o parte sa iesi, cand totul se va termina pentru tine in curand..caci daca nu mori de durere, o sa ingheti de ciuda neputintei in fata destinului..

Cand la un moment dat adormi sub patura de ganduri privind printr-o vitrina de vise naive si te trezesti tresarind cu pleoapele blocate..cand iti dai seama ca te-ai trezit in acelasi loc, cu acelasi sentiment de vina si la fel de neputincios..cand ai prefera sa mai traiesti o singura zi ca sa iti revezi viata de dinainte, atunci cand palatul de amintiri prefigura o speranta infinita, un vis implinit si un suflet detasat de fizic..cand lacrimile iti impovarau obrajii abundent si fierbinte de atata fericire, cand totul pentru tine se rezuma la zambetul celui pe care il iubeai, cel pe care acum nu il mai poti atinge si cel care te-a aruncat si te-a uitat in pestera de griji...atunci, care e un timp al paradisului pierdut.

Cand ai impresia ca esti invadat de culpabilitate si desertaciune, cand deasupra capului vezi o negura blestemata care purcede din acelasi intuneric demonic iar pamantul de sub picioare te face sa cazi in gol spre inceputurile tale..si renasti sub forma imprecisa, neobservabila, damnabila... Cand te condamni singur la inchisoare pe viata intr-o celula de lipsa de comunicare si vointa, cand sangele se scurge complet spre glezne si muschii cedeaza..si nu te mai ridici niciodata din patul in care zaci de atata timp pentru fericirea pierduta. Pentru ca nu e atat de usor sa iti amintesti si sa zambesti si pentru ca cel mai usor tratament pare sa fie remediul aparent inaccesibil, in care te refugiezi temporar, si pentru ca apoi te imbolnavesti si il abandonezi..ca sa te intorci in aceeasi dezordine din care ai pornit...treci in nefiinta.

Cand traiesti intr-un mediu murdar, cand nu te mai preocupi de curatenia din tine si de langa tine, cand afinitatea pentru delicatete s-a transpus intr-o afinitate catre un dezgust inabordabil, cand scapi din ochi planul de idei si ramai dezvelit de toate scuturile..atunci, cand pestera ferecata ti-a vorbit pentru prima oara, atunci ai inteles ca intr-adevar nu mai ai scapare..Inghesuit, tremurand de vinovatie si de frig, iti frangi pieptul cu ambele maini si astepti sa te gaseasca cineva, cu toate ca..e doar un cosmar peren pe care il ai din banca de la scoala, din patul de acasa, de pe strada..de pe oriunde, si de care nu mai scapi..pentru ca te va absorbi intr-o nebuna de nebuloasa haotica a trecutului nimicit de viitor...un melodic cosmar..si neistovite note de rani si stigmate..cum sa-l invingi cand esti propriul lui degustator de otrava?

Minte nebuna si singura

Avem o minte dirijata de un algoritm straniu si excentric; nemarginite ecouri ale trecutului si zbuciumul prezentului anticipat, trait, uitat, refulat, reamintit. Un inceput si un sfarsit, o zi si o noapte, o adiere si o strafulgerare, clipe trecatoare, nori mai rapizi si mai zgomotosi, clipe de grindina sau momente de asonanta, prea mult timp pierdut sau prea multa liniste. Tumult de experienta, echivoc de constiinta si sentiment, o eterna contemplatie si o insolita, temporara, luciditate. Vise prea indepartate de atmosfera si realitate prea necrutatoare.

Nu vrem sa credem si totusi ne aplecam vertiginos spre consecintele faptelor noastre, sau ale celorlalti. Nu ne abtinem de la viciuri si totusi pretindem a fi sanatosi. Nu iubim si totusi ii uram pe cei care se tin de mana pe strada. Un subconstient in convulsii care culmineaza in moarte clinica, un experiment esuat de a ne mentine puternici pentru totdeauna, un infailibil esec si o imprecatie a sortii. O indestulare continua si o impresurare de temeri, supozitii, dar lipsa de ambitie.

Sentimente tulburatoare, morbide, care ne ineaca mintea hipnotizata, ii dau aceleiasi minti dezumanizate mirajul perfect catre a se stinge mai perfect decat afectele aparent lipsite de granite, de garduri, de paznici, de ingeri..dar atat de des asediate de demonii raiului de iluzii traversat de un rau de lacrimi. Suferinta apasa tamplele si curge prin vena timpului, departe, orbeste, hranindu-se cu oxigenul plamanilor nostri si culcandu-se cu ordinea nativa a organismului.

O saturare care debuteaza cu incarcerarea viziunii reale, continua cu buimacirea spiritului si se incheie cu un ciclu de iluzii intangibile. Atunci cand atingem cu varful degetelor fulgii de pe marginea pervazului, atunci cand sarutam ceea ce iubim si iubim ceea ce imbratisam cu inima, atunci cand suntem pregatiti sa ne decapitam principiile si sa ne torturam celulele, atunci e momentul sa ne gandim ca simturile ne omoara. O povestire e un basm mai bland, dar un basm e o poezie nebuna, inconstienta, care satureaza mintile unor copii manipulati de feeric. Dramaturgia..o imitatie la fel de iluzorie si manipulativa. O instigare continua la ipohondrie, la mandrie, la orgoliu si speranta exagerata. Un drum drept, intunecat si simplu, catre propriile noastre pacate..si..o cainta pierduta la un popas numit singuratate disperata, caci mereu, sau intr-un final, tot singuri ne trezim.