Cuvinte..

Cand sta singur si vrea sa evadeze, cand cearcanele devin imaginea obisnuita si chipul odihnit un look nou, cand vremea de afara nu mai e pretext de bucurie, ci de indiferenta mai mare. Cand sta la televizor si priveste printr-un film ceea ce si-ar fi dorit sa simta in acest moment. Cand citeste o carte si randurile se deruleaza accelerat, cand termina biblioteci si nu mai poate sa scape de fiarele care-i corup tineretea.
Cand vrea sa vorbeasca dar cuvintele sunt o desertaciune mai mare decat dezamagirea de a nu putea exprima nimic...cand pur si simplu orbeste imaginandu-se in mijlocul unor oameni care il asculta, insa el nu zice nimic, ci scrie pe un caiet care va fi citit de catre oamenii care oricum nu il inteleg. De ce cuvintele nu folosesc la nimic important?
De ce e important sa iti ceri iertare daca oricum celuilalt i se pare prea tarziu? De ce de multe ori ceea ce zicem ramane doar un sunet la o frecventa foarte scazuta? De ce cand iubim adeseori amutim si uitam sa mai scriem, de ce? Pentru ca toate cuvintele sunt instrumente inutile sa te poti exprima inductiv, printr-un monolog incarcat de fraze incrucisate, fara inteles. Ce poti sa intelegi din niste cuvinte care nu sunt decat o momeala spre a intelege mereu ceva gresit, sau..prea putin.
Te iubesc, as vrea sa-ti spun mai mult. Dar nu pot..
Imi pare rau, dar nu stiu sa iti explic cat de mult..
Ma bucur, dar nu pot sa iti povestesc, pot doar sa iti ofer o parte din bucuria mea.
Pot doar...sa explic de ce niciodata nu e concis ceea ce scriu. Niciodata nu poti face un singur compromis, pentru ca unul il va atrage pe altul mai puternic, sfarsind intr-o complicitate nebuna, astfel ca, nu imi pot compromite scrisul, deci, imi compromit cuvintele, dupa care compromit intelegerea celor care citesc..
De ce niciodata nu spunem multumesc fara un zambet? Pentru ca un cuvant e nul fara o semnificatie..De ce lectia de fizica e plictisitoare? Pentru ca nu iti place sa o intelegi, sau sa-i acorzi timp..
De ce scriu? Pentru ca e singura explicatie ca nu am definitii pentru momentele in care se intampla sa vreau sa scriu..si de fiecare data cand vreau sa definesc, scriu in imposibil, in portii, in perfectibil sau in oribil, scriu la calculator sau pe o hartie..dau delete sau fac ghem atatia pomi nevinovati..
Nici butonul de delete, nici pomii si nici eu nu am auzit vreodata de viata in cuvinte..ci cuvinte care ne fac viata. Si totusi..e gresit: cuvintele ne strica viata

Catre stele

Catre stele, in vecinatatea timpurie a necunoscutului, sau a absolutului, patruns de imperfectul dizolvat de perfect intr-un eter al nemarginirii. Catre stele, de unde cobor lin spre dimineata, inspre stele, de unde tind sa nu ma mai intorc vreodata. Si de-ndata ce inchid ochii, finitul se desface in mii de fire crosetate de setea realitatii, care perturba echilibrul de zi de zi, si imediat ce tresar si ii deschid, efortul este zadarnic, caci intunericul va patrunde prin camera mea, aducand stele atat de aproape, si totusi atat de mult impinse spre nucleul dezorientarii.
E iarna. O singura stea pe cer, de atata timp...Un singur anotimp capabil sa rapeasca visele sau sa le distruga, dar singurul anotimp in care dormi fara sa visezi. Un paradox viabil, credibil, pentru cine intra in nebunia mea.

Catre stele plec acum, de unde nu ma mai intorc, caci nu le-am gasit in limpezimea lor de departe, ci le-am absorbit in ceata nesaturata de frig, de ger, de spaima si inchipuri morbide, specifice mie..poate. Sau poate ca-mi lipseste prea mult noaptea in care sa le privesc pe toate, si sa le ating inainte de a pleca spre ele, catre stele, de unde nimeni nu se mai intoarce...mai vine cateodata in vizita, sa recunoasca, sa piarda, sa sufere, sa greseasca, dar niciodata sa se bucure. Catre stele e fericirea mea, dar sunt prea des un musafir neinvitat, masochist, care pleaca in somn spre propriile temeri..din propriul inconstient disparat de restul din mine.
Cu cat mai mult ma tem, cu atat mai usor pierd si ultima stea. Ultima stea pe care inca o pot vedea; de aici de unde stau acum, privesc prin draperii catre cea mai luminoasa si stinghera aparitie pe care o cunosc, inafara de mine. Insolita imaginatie...
De ce n-as concepe ceva eficient, netagaduit si intangibil, in loc sa imi pierd timpul imaginatiei cu failibilul? De ce m'am stabilit la gazdele puternice ale realitatii cand eram doar un musafir? De ce catre stele nu mai exista?
Am pierdut harta in cursa pe care am luat-o dupa ce am pierdut-o pe cea planificata, caci eram prea agitata ca sa-i mai port grija, iar acum..nu se mai fabrica.