Iarna grea

Exces de lacrimi, sirene triste..lipsa de tarm si cer asudat, plin de fum, gata sa explodeze. Clipe de cosmar, noduri in par…vene accentuandu-se, ochii pe care ii strang de durere… Imagine apasatoare. Culmea unor munti si departarea unei pajisti batatorite de ploi..campii intise si liniste..niciun cantec de pasare, niciun strigat de cal, inecandu-se in frig..e atat de frig. Am orbit. In negrul meu disting trei fire aurii, de pe cer…unul se stinge inspre pamant, celalalt se ineaca, incercand sa scape in Raiurile bantuite,..de sus, iar celalalt ma cuprinde, si ma prabusesc..Raman acolo..mi-ar placea sa mai pot privi in jurul meu..dar nu mai vad nimic..mi-ar placea sa aud picaturile de ploaie apasandu-se usor pe pielea mea care se strange..dar nu e nicio ploaie. E un ger continuu, care m-a sustras din simturi, si din anotimp…e o noapte de iarna inumana, interminabila, o eclipsa de patimi, de agonie si fum..un convoi de sperante ascetice, straine una de alta, mergand cu capul plecat spre acel intuneric care aspira totul in el…filon de ura si cimitir de sentimente, din care nu mai poti iesi..nu mai primesti nicio sansa..si pleci mai departe catre Marea Poarta..o poarta cenusie, inghetata si simpla, dupa care ai spune ca se afla un iad si mai geros. Poarta se deschide inainte sa intind mana spre ea..iar in spatele ei e un tablou cu mine stand la un geam, cu ochii inchisi, in timp ce ningea…acum observ…ochii inchisi se zbateau sa ramana vesnic abatuti de puterea de a nu vedea nimic, si de a simti mangaierea de afara..de unde venea..nu stiu nici acum..dar genele se imbibau in lacrimile neistovite si imposibil de guvernat..la fiecare fulger, o lumina. La fiecare zgomot, tremur..la fiecare clipa de liniste..noi tangentiale friguri..

Demult, in lumea mea...

Vreau inapoi in lumea mea..care e prea departe..o caut noaptea cu ochi disperati printre stelele care se vad..si care nu se vad, dar nu mai e acolo, nu mai e de atat de mult timp acolo...a plecat cu trenul care m-a scapat pe mine din apocalipsa ei. De ce s-a dus..? Lumea mea, care ma salva mereu de solzii din aer, de ciuma din suflet si de lupii din vise, lumea din care plecam mereu rece, dar fericita...lumea din care curgeau rauri diafane, si nu rauri de sange...cara ma lasa insetata..caci nu am de unde sa beau..lumea in care mancarea e un supliment la aerul pe care mi-l cream singura amintindu-mi din cand in cand de el..lumea mea a plecat..iar cea in care ma aflu ma incolteste..ma impinge, ma atrage si ma arunca din nou prin prapastiile ei..nu am un spatiu al meu si atunci il ocup pe al altuia care nu ma vrea in lumea lui. Unde sa plec, daca nu am locul meu? In lumea altuia..dar de ce..nu in lumea mea? Pentru ca..pe a mea am distrus-o, de atat de mult timp...si probabil ca acum voi ramane cu vertiginoasele sperante ca se vor deschide si alte porti, sau voi ramane aici, in intuneric, sperand spre un orizontal si inselator infinit ca se va face lumina si se vor trage draperiile de unde va aparea acel zambet..zambetul celui care candva m-a ridicat si m-a primit in casa lui. Ce am facut? L-am distrus si pe el, la fel cum am distrus toate locurile prin care am trecut..sunt insasi o forta..sau o bacterie, care distruge totul in jurul ei si nu mai lasa nimic inafara de un crud si insuportabil gust amar..eu sunt amara..cum m-as putea amesteca atunci cu un gust dulce, sau acrisor..lumea din care am plecat era o lume amara, si buna...caci toate celelalte nu existau si nici nu erau predestinate a se naste.