EGO

Atat de susceptibili pretindem ca suntem, atat de lipsiti de vina si atat de inocenti..Atat de mult ne dorim toate drepturile si atat de putin ne respectam promisiunile. De ce mai e seara, sau de ce nu dormim noaptea, daca tot ce ne dadea un motiv sa ni le dorim ne-a parasit recent? De ce inca speram, daca ne e asezat un imperativ negativ in fata? Cat despre mine, vizualizez zilnic acelasi desen, cu linii arbitrare, ilogice, trasate de dragul esteticii, si eu totusi privesc spre ele imaginandu-mi o pictura valoroasa. De ce sa nu sublimam ceva ce nu avem, daca ne-a ramas ca drept personal, irevocabil? Dar...de ce ravnim mai mult, daca niciodata nu vom castiga prin inertie ceea ce ne dorim?

Raspunsul nu e aici, ci oriunde am incerca sa ne indreptam privirile ca sa ne dam seama ca toti suntem bolnavi, nebuni, ai iluziilor. Ne place sa fim raniti, decat sa ne plictisim intr-o sanatate pasiva.. ne place vrajba si cearta, ca linistea o aveam si o avem peste masura. Si totusi, pretindem ca suntem puternici, capabili sa infruntam..sa depasim, insa in realitate ne scufundam la cele mai profunde gropi abisale, de unde nu mai putem inota pana la suprafata, asa ca ne prabusim spre nucleul din intuneric, spre lava din miezul durerii noastre naive.

Si nu obosim sa ne urmarim telurile, si nu le dam un moment de odihna..si nici nu intelegem ca ne-am dispersat demult in atentia obiectului, desi am fost avertizati. Ne injosim pentru un singur obiect, om, animal, lucru, ne injosim pentru ca nu avem simtul masurii. Nu acceptam nimic daca nu respingem ipohondria. Nu ne mai saturam sa ne injunghiem persoanele dragi pe la spate, caci nu ne mai putem preocupa cu starea lor, ci doar cu visele noastre.

Suntem egoisti..si asta ne omoara.

Teatrul din toiul noptii

Nu pot sa dorm. Ceva straniu se misca in jurul meu si se-ncalceste de cate o geana, de cate o lacrima sau cuvant nerostit. Vina, singuratate si senzatie de liniste absoluta- indeletnicirea mea preferata despre care nu vreau sa vorbesc, nu aici. Perceptia propriei fiinte si negarea ei- descrierea din launtrul careia nu se poate evada. O inchisoare de bolti si-o ghilotina de nori, o multime de ingeri care aplauda, un alai de picaturi de ploaie, o toamna aburita...
O toamna care incepe absurd, continuand patologic.
O toamna diferita si lacoma, hranindu-se cu mine.
O toamna secundara, caci pe prima o privesc acum pe geam. Anotimpul imposibil de scos din toxinele lui si asezat in legea naturii. Ceva-ul cu care traiesc simbiotic, in armonie, naiv si asa mai departe.
Inchisoarea de bolti debuteaza cu furt de sentimente. Nevrozism excesiv, teama, insomnii... continuum temporal de lipsa de discernamant. Intuneric, foaie goala, ochii inchisi, finalul unei epoci depresive, inceputul unei alteia...ma ridic inopinat si dau patura la o parte ca sa scriu, si pana sa ajung la caiet ideile se imprastie ca niste particule care se tot resping...asa ajung la altele mai rabdatoare, dar nu la fel de clare...noaptea le spulbera tot continutul.
Straniu se tot plimba in jurul meu..oare ce e? Viscol crunt, sperante infantile, zambet pe buzele tremurand a duplicitate...imaginea perfecta a idolului din mine care desfigureaza un teatru prozaic, din care nu cred ca o sa mai ies niciodata, caci patologic, e lumea mea.