Tu nihil invita dices faciesve Minerva...

Se iubeau in tihna Speranta cu Destinul, si asupra lor de coborau cete de ingeri ai luminii, paznici ai lirei si nimfe ale fericirii, formand legamantul sacru si etern, pentru a pastra increderea in cetatea intelepciunii. Dar Destinul s-a opintit sa-si insele propriul sau drum..izbindu-se de incantatoarea Amagire, purtatoarea de placere si venin, de unde s-a saturat numai cu marul Discordiei aruncat pe poarta castelurilor divine. Speranta a ramas o simpla uitare, iar Vrajba si Groaza abia au pornit in indelungul lor rit de-nstrainare pentru a izgoni Destinul in eter, pizmuindu-l si blestemandu-l a fi al nimanui, pierdut intr-o zare suflata adanc de Zefirul neprihanit..magic..carmuitor spre un Paradis inexistent dar placut.  Purtat de norii de aur, dusmaniti de infernul dezlanuit, protagonistul adoarme..iar cand se trezeste o roata e aproape de a-i zdrobi primele membre. Tipand, isi da seama ca glasul i-a fost luat..lacrimand, isi vede picaturile de sange cum tasnesc din ochii secati de umezeala. Deznadejdea, spaima, frigul si tacerea ii prigonesc puterea, starnind pe latura insufletirii o deznadejte calma, cu parfum de raspundere..resemnare, pentru o moarte dureroasa ce urmeaza sa-l arunce in scanteile neiertatoare.

Aflandu-se intr-o odaie inconjurata de trandafiri, anemone, lacramioare si alte sute de plante-nmiresmate, Speranta imbatranea sub arsita cumplita a singuratatii. Un trai fara Destin i-o inima fara trup, iar ultima virtute a Pandorei e sugrumata de insesi cel ce-a faurit-o, napastuitul intuneric schiop, smintit si nebun..Si moare Speranta cu timpul, visand cum Destinul i se alatura pe piscurile iubirii, unde imparatia numita Cosmos centreaza constelatia Orion inaltand posibilul la rangul de implinire deplina...

Curiozitate si freamat descatusat.

Orizontul de patimi e mai degraba oraselul nostru..iar pulberea credintei esenta legaturii dintre suburbiile insignifiante. Te ador, si nu conteaza ca in prezent calatoresti in afara teritoriului nostru, caci esti substanta firii mele de pretutindeni, pe ea n-o pot schimba..doar daca nu te mai intorci. Egoismul ma face sa respir un aer de vinovatie, tot solicitand atingerea ta..Si ce daca?..daca te stiu aici..sau cel putin imi doresc sa rostesc inainte de a adormi un crez al iubirii depline, naruite odinioara, recladite de sufletul tau pe care, la randul lui, il ador.

Il ador de dumnezeul care mi-a proscris umilinta unui teatru obositor, prescriindu-mi reteta chemarii unui absolut de care nu mai insist sa ma dezlipesc..e indispensabilul, verosimilul, sacrul, profanul, destinderea, visul, cosmarul, chinul..dar e iubirea, pe care ti-o port intocmai tie..si atat de grabit, cu pasi de animale erbivore, preistorice. Ma joc intr-un leagan al trecutului nimicit de strafulgerarea propriului piept al amintirii actualizate de actualitate..leaganul de lemn putrezit din pricina caruia am cazut de atatea ori..si nu ma mai saturam de el, pentru ca era construit de singura scapare in absurd, ceva neimplinit..o idee superficiala, subiectiva si obsesiva..o iubire delasatoare, irelevanta sau cel putin, neimpartasita. Parasind vechiul loc de joaca, surprindeam un parc ascetic, tanar..asteptand o ploaie a soarelui inselaciune..dar cat reactiona asupra vointei mele! Indeajuns incat sa-mi fie imposibil sa nu-l inaugurez..parea vesnic parasit, pana sa apar eu..parea sa-mi fie insusi fiinta depasita de fire, scoasa din fire si rasturnata de conceptele sarcasmului.

Sa-ti mai spun ca te iubesc daca stii ca te ador? Imi sta atat de mult in putinta sa ma repet..insa nu vreau. Scriu intr-o economie de emotii..si-as vrea sa-ti continui istoria ultimelor mele clipe de evadare in infinit. Era singurul loc in care sinceritatea pulsa intr-o abundenta de necontenit, iar temperamentul meu strain mie imi dadea succesive intepaturi in inima, fioruri pe sirea spinarii, si in final..un suras de placere, un zambet pe care mi l-ai trimis prin simplul gand de a te stii aproape..unde esti acum? Caci continui sa scriu .. leaganul se opreste lin in spate..iar daca voi suprima toate aceste cuvinte isi va talmaci o alta iluzie de desuet dureros.. astfel decid ca voi inchide ochii si-ti voi recunoaste privirea, voi chibzui ca intr-adevar traiesc.

Delir.

Ah! O noua deductie, o alta stare de agregare a minunatei sensibilitati evaporate, o deductie ca s-a dezintegrat complet intrucat nu va mai cadea pe pamant vreodata. Ce fac, ce spun, ce vad..obiectivitatea originala, rationala, insensibila, care ma caracterizeaza. Ce simt, subiectivitatea de care prefer sa ma lepad, nici macar nu mai stiu ce inseamna..nu-mi doresc sa mai stiu, caci ce simt e o sintagma irelevanta, concludenta de altfel in lumea aia plina de disperari, obsesii, gelozie, crize etcetera. Sintagma mi-o atribui totusi cand ma mai hotarasc sa dau importanta fortei gravitationale prin julirea genunchilor la role sau orice altceva..julirea inimii nu mai exista, caci e inchisa ermetic intr-un cosciug invizibil, acoperit milenar de un miocard de nepatruns. Sa fie posibil sa *mai simt* vreodata, in ciuda faptului ca nu razvnesc? Probabil..daca stau sa ma gandesc la aspiratia idioata catre a face ceva exact pe dos, afinitatea morbida catre durere ca atractie iminenta cu magnetul naivitatii mele. Nu sunt vid, sunt constient, cand cred si spun ca iubirea e irationala si mai presus de atat, nu invinge moartea. Moartea e totul..pentru ca e singura careia i te supui din obligatie, pe viata o mai mituiesti cu o pastila, o operatie, o interventie medicala ca s-o pui in *stand by* sau sa-i procreezi o inovatie tinereasca. In fine, dupa cum spuneam, daca iubirea nu invinge moartea, atunci iubirea nu e indispensabila, pentru ca moartea la randul ei e indispensabila..un silogism simplu si reusit..nu-i nevoie sa-l calculezi..e mai economic sa deduci citind (te poti obosi sa aplici legile ca sa ma crezi).

Si cand scriu, epuizez aproape toata greata catre ceea ce inspir zilnic, tot felul de particule de ipocrizie, ura, mizerie..cu finalitatea cardiaca. Nu am nevoie de ea, si de aceea expir cuvinte..cuvinte care vindeca desi *amare foarte sunt toate*..nimeni nu are dreptul sa stie un gand, atata timp cat el/ea la randul sau a primit actul de drept de a-si pastra anonime si mute anumite pareri sau pur si simplu reactii de rang unilateral. Ajung sa sper ca ceea ce vad e psihedelica incercare de a ma desteleni complet de maxima *amor vincit omnia* pe care o negam in totalitate mai sus. Nu cred in ea, si nu voi crede vreodata, ceva mai scornit decat atat nu am sa satirizez, pentru ca nu exista. Un alt silogism interesant care mi-a venit in minte acum suna cam asa: amintirile sunt viata, pentru ca viata este trecut si trecutul inseamna amintire. Toti traim in trecut..pana si eu, insa trecutul afecteaza spontan..iar asta ne face mandri ca suntem fiinte puternice..capabile sa infrunte jegurile planetei..si nu neaparat jeguri umane, ci jeguri existentiale, morale, de care te lovesti, ca persoana, zilnic..fiind supus acelui tratament de *spalare a creierului*..e imposibil sa nu te manifesti in functie de ce interactioneaza cu tine..stii tu..principiul 2 al fortei fara de care am zbura lovindu-ne de Statuia Libertatii la un moment dat..un delir, un continuum temporal si punctum.

Judecata esuata

Se coboara ingerii din Iadul dreptatii,

Se inalta demonii din Raiul minciunii.

Se intalnesc, ineluctabil, la linia judecatii,

Surprinsa inefabil in aura noptii.

Frumosul moare, grotescul intinereste pana la sublim.

Prefigureaza lumea gasita de Ieronim,

Ca sa faca profanul mai desfatatator..

Mai usor de preluat de-al constientei cor.

Omul suspina, pasiunea mintea-i alina,

Animalul plange, si atata sange curge..

Atatea lacrimi, atatea spaime si vraji nemotivate,

Atatea ganduri si privelisti necurate.

Iar la *cea linie de extremitate

Se lupta crunt si inegal doua forte de taina,

Iubirea cu luciditatea..ah! cele 2 vinovate

A existentei noastre dezbracate de haina..

-o haina de demnitate

Caci nimeni n-o mai are dupa ce patimeste

Tavalindu-se, amuzandu-se de fierbinteala si gloria celeste.

E marea mea

N-am idee, n-am strategie, n-am putere sa dau o explicatie concreta a interiorului care-mi apartine, e incomensurabil de vid, prafuit, neslefuit, inchis in colivia dezordinii sentimentale unde-i mai permit inimii din cand in cand sa zboare liber.
Clipirea intr-un ceas de meditatie se schiteaza intr-un pas lasat in urma plajei de regrete, mi-am pierdut mintile intr-o agonie, intr-o nebunie care ma indruma sa numar fibrele de nisip, care ma convinge de adormirea durerii, ca sa pot sa ma arunc complet in bratele ei negre, spinoase, incarcate de insomnii, cosmaruri, iluzii...factori ideali pentru a-mi declansa un plans inghitit de-o revarsare de suspine, retras de involuntara refulare...cat timp sa mai lupt cu himera mea? Cand, precum un fel de canon imbecil, devin prada unei inselaciuni numite iubire pe care atat de inexpresiv afirm ca o detest...ca e un nimic menit sa imbolnaveasca minti lucide, ca e un vaccin contra propriei vieti...un drog cu efect letal imediat, iar eu nu-mi doresc sa mor.
Marea...unica dragoste opusa reprehensiunii pe care o transmit pretutindeni si oricand..starea mea latenta de slabiciune...singura inclusa in ratiunea mea "sofista" din punctul de vedere al handicapului numit romantism, caci multi il considera remediu, dar si proces imanent al vietii umane. Pentru mine, marea le concentreaza pe toate sau mai bine spus, marea e sufletul intregului Univers. Marea e nucelul vointei de a intra in eternitate, marea poate sa fie un ansamblu de amoruri sau un amalgam de sfasieri...in mare ma inec zi de zi tot cautand un amarat colac de salvare; pacat ca n-are cine sa mi-l arunce..e marea mea

E doar simpla indragostire

Pasiunea si fiorul pe care mi le tot ingana imaginea ta... Ochii tai insetati de sucul fiintei mele, mainile tale incrucisate ce nu mai rabda sa imi tortureze senzorii pielii..torsul din gatul tau si maraitul ulterior ma fac sa tremur. Uit sa respir, aprehensiunea de pe chipul meu iti spune sa te opresti, dar iti solicit continuarea, continuarea ritului de pacat in care ne revelam sufletele, amurgul zilei in care ardoarea psihicului se mistuie in frigul emotiei, asemenea aprigelor intepaturi pe tenul impietrit de sarea marii. Mainile tale imi contempleaza acum conturul spatelui..hoarde, haite, roiuri de lacrimi de bucurie, strigat de fericire si sughit de suparare pentru neputiinta imortalizarii clipei...toate mi se apleaca la picioare, mai putin tu..Ma inalt catre universul unde buzele tale se contopesc fruntii mele, iar genele tale imi inspira visul prin care trec cu proximitate, fara sa pierd vreaun detaliu. Am ajuns in calea realitatii impiedicandu-ne desfatarea unui amor umilit, copilaresc, de saturatie hormonala, de revenire la apolinicul de odinioara, rezultat prin satisfacerea trupeasca.

Dar noi vrem mai mult. Ne asezam pe gresia rece apropiindu-ne palmele, zambind cu aceeasi pasiune, radiand dorinta, nerabdare...tandrete, o tandrete capabila sa curme orice gest animalic, brutal, cu care suntem atat de indispensabil asimilati. Ma intinzi soptindu-mi ca amurgul din aceasta zi e imposibil sa-l mai uit vreodata, caci face parte din destinul inceput aici, cu tine, unde istoria conceptului de iubire se stabileste si in privinta mea. Nu stiu daca te iubesc, dar imi esti drag, iar asta inseamna ca m-am indragostit. Nu stiu daca e bine, dar nu-ti voi da drumul, iar asta inseamna ca nu m-am saturat, si nici nu ma voi satura..pentru ca esti tot si singura menire a mea, tocmai cand credeam ca solia s-a incheiat din nimic.

E libertate in persoana, sau nu e nimic..ceea ce poti simtii vreodata langa Erosul sau Psyche al/a vietii tale, altfel nu-i de tine..e de prisos..fiorul ti-l poate da orcine, pasiunea insa se zamisleste din floarea orizontului invizibil alcatuit din atomi de dragoste teatrala..actantii sunt indiscutabil cei 2 contopiti intr-o molecula inefabila..caci altfel nu e iubire. Mai vreau sa te simt inca o data..cu aceeasi privire si chemare lacoma, lenta..cu aceeasi mangaiere ezoterica, reactivandu-mi simtul de fiinta infructata de nazuinta..acelasi inghet al emotiei cuprins in iadul pacatului..profanului transformat de fapta in ceva angelic, numit dragostea mea pentru tine, pe care nu-mi poti dicta sa o omit, nici macar daca te-ai duce din realitatea irelevanta.