Ție..

Tie in fiecare zi iti transmit intreaga dispozitie cand imi esti alaturi, trudesc din ce in ce mai mult sa-mi observi chinul. Simt ca ai putea sa depasesti criticul preconstientului, sa crezi ce-i adevarat si nu ce te impiedica s-o faci. Tie, care demult m-ai distrus, iti spun acum cat de drag inca imi esti. Tie, care vremelnic vreau sa consider ca te-ai dus, iti aprind cele mai frumoase graiuri. Nimanui ca tine nu i-am spus acestea, pentru ca chiar tie, in exclusiv, ti-am dedicat pieirea. Pieirea care ma mistuie vrajmas, fara sa-mi mai dea pace, vrea sa-mi franga simtirea, sa-mi subduca spaima, sa-mi reliefeze doar nepasarea, pe care n-o pot avea atata timp cat te stiu aici. Nu dau pondere situatiei actuale caci stiu unde esti, in ce lume te-ai abatut, in ce timp ai ajuns sa-ti joci rolul, atat de lucid.

La fel de limpede iti vad acum ochii.

Cu-o singura sminteala asupra mea,

Mi-au dat un an de dulce, dragostea,

Ce nu mai vine, nu mai pleaca.

Imi spun parca: „Asteapta”, lasandu-ma sa tremur,

Apoi revine, „Am spus un timp”, cu pleoapele sincere,

Ca dand din umar.

Nesuferita privire, de vesnic-amintire,

E-atat de-aproape si totusi, la departe de iubire.

Si tot tie, iti adresez acum

Aluzii catre noapte, indubitabilitate,

Vino inapoi, zambeste-mi ironic,

C-atat de mult te vreau in brate,

Sa-ti curm nelinistea, surasul comic.

Te iubesc, dar n-am sa neg

Ca vremuri „lungi” te-am renegat.

Nu doar din suflet am vrut sa culeg,

Ci din a ta fapta, de care sincer, am uitat.

Te iubesc, vino inapoi!

Pe banca putreda din vara,

Vindicativ vorbeste despre noi,

Apoi mai mergi, tot inapoi, la imaginea din doi,

Ca picaturi molatice de ploi.

Apocalipsa? [p1]

Stateam azi dimineata si ma intrebam, de ce toti au o concordanta a psihologiei in ceea ce priveste pasiunea catre dezastru, catre implinirea unei presupuneri tragice care sa afecteze alti oameni, natura si pe noi insine, de ce toti vad usi inchise, de ce toti cred ca prin indiferenta, razbunare si tradare vor fi supravietuitorii apocalipsei care va urma? De ce nimeni nu se trezeste din ceata aparentelor? De ce nimeni nu vede ca actele lor dracoase duc la ce unii numesc sfarsitul lumii, prabusirea constientului, prabusirea omenirii, disparitia celorlaltor vietuitoare si a planetei pe care zilnic o chinuim apasandu-ne din ce in ce mai tare spre miezul ei concomitent cu afinitatea catre respingerea divinului, adica afinitatea catre demon. Suntem niste fiinte satanizate, tindem catre pacat, catre inovatii, nu ne mai saturam sa sapam unde ar trebui sa acoperim cat mai mult posibil. Nu obosim cand e timpul sa ranim, sa ne satisfacem dorintele, fara a baga de seama sau fara a voi sa dam importanta partii care sufera. Suntem o adunatura de infometati de libertate, insetati de sangele victoriei care duce la vid, vidul mintii noastre al carei abis iese la suprafata pe zi ce trece.

Devastam paduri, campii, construim, demolam, ne impuscam, ne uram, ne condamnam inimile, fundamentalul, ne renegam indreptatirea de a vietui caci ne vom autodizolva in propriile fieri. Devastam cerul, Pamantul, ne strivim creierele cu sentimente diabolice. Vrem sa atingem apogeul infernului, sa avem calauza un spirit negru ce ne ridica la rangul de neutrii. Dar ce ar fi sa acceptam ca prin notiunea noastra de om, suntem meniti sa trecem prin anumite probe? Ce ar fi sa realizam ca civilitatiile care au disparut au luptat pentru desavarsirea speciei lasandu-ne un drum facil de urmat? Ce ar fi sa ne respectam stramosii nelegiuiti prin aspritatea si spiritul lor neinduplecabil insa intr-un scop binevoitor, adresat noua?

Nu stiu ce credeti voi..daca din intamplare, treceti prin sufragerie si parintii se uita ursuzi in televizorul tumultos, impietriti, uimiti, aveti un impuls sa aflati de ce? Intr-o scurta explicatie, Marele Razboi s-a pornit iar primele victime sunt primii care il vor sprijinii, primii care nu se accepta ce sunt deopotriva, niste monstrii trimisi din exterior, unicul lor temei fiind declansarea unui buton de autodistrugere. Urmeaza cei slabi, in principiu, cei care slujesc eternitatii, spiritului impacat, impletit de armonie, pace, iubire, resemnati si aparent privilegiati de ceva inexistent, un Dumnezeu comun care in fond nu e decat o imagine care sa-i scuteasca de realitatea dura. Si chiar daca am ramas ultimii, cei care stim de ce urcam pe o franghie care sta sa se rupa in 2, cei care vedem in cer un infinit marginit, cei care stim cat de curand vom sfarsi, vom resimti cel mai barbar eveniment din toata istoria Universului psihologic, fiziologic si generalizat al unui Tot nelimitat.

Primavara

    Nimic nu zambeste de dragul tau, Nimeni nu tace, Nimeni nu se preface doar ca sa te inveseleasca. Nimeni nu culege o floare ca sa te simti iubit, nimeni nu impleteste coronite sa-ti aduca un vis implinit..Nimeni nu se opreste din alergat ca sa bei tu apa. In concluzie, Nimeni nu face nimic pentru Nimeni, toti sunt pentru ei. E mai drept, mai ieftin, mai sigur.

    A venit primavara, contemplezi asupra imaginii din mintea ta tomnatica, revelezi viziunile de atunci contrastandu-le cu cele de acum. Tuberculoza, parafrenie, amnezie, autism...boala cu preponderent in infarct fatal. Nimeni si Nimic nu mai e cum iti inchipuiai. Nici primavara nu e ce anticipai ca va fi. Nici un gand nu mai e acelasi. Intr-un cuvant, nu poti coordona Nimic..toate se schimba de la o vreme la alta sau poate, de la o secunda la alta. Exact cum nu poti sti daca in momentul primei raze printre draperii vei deschide ochii ca semn al dreptului la viata, aparentele, prevestirile, dispoziitile, sunt atat de putin preliminare vizibil. Preliminare ambiguu. Exact cum nu sti cand primul colt de iarba va vesti prima iesire la gratar, exact asa prima persoana din viata ta va disparea inopinat. Prabusiri, sfaramari, depresii, bune de nimic. Primavara e cea mai interesanta calauzitoare spre perioada decisiva..VARA. Toti vrem sa vina vara, toti planuim evenimente care dupa cum spuneam, niciodata nu se dovedesc a fi conform anticiparilor.

    Vara trecuta imi organizam un program lejer, libertin, rebel, plin de soare, prieteni, muzica, pub-uri, mare, iesiri etc. Si da, am avut parte de ele, dar intr-un mod total discordant spre surprinderea mea. Mod libertin pana la jumatate cand am invatat ca restrictia e mai buna decat aerul, rebela deloc, pentru ca am invatat ca abandonarea e doar un semn de slabiciune, soare, din plin, dar nu cand speram sa fie..ci cand avea el mai multa inspiratie..prieteni, cu valuri, curbe, noduri, pumni inchisi, lacrimi, pana la urma ramasi aceeasi, din nou, nu precum speram ca se vor scurge zilele..muzica, pub-uri..mereu prezente dar eu muncind ca sa pot sa-mi cant „aniversarea” de o saptamana unde anticiparea se vedea a fi posibila...MARE, IESIRI, unica scapare, vesnica amintire si lipsa a ceea ce am pierdut definitiv, subit, mai tarziu.

    Primavara apar primele juraminte: „la vara ma distrez”, „la vara nu mai intru in casa”, „la vara nu iubesc”, „la vara sa moara mamaaa”. Pe dracu, la vara plangi ca prietena nu ti-a raspuns la telefon si dupa o ora o vezi plimbandu-se cu noul prieten, la vara te certi cu ai tai si 2 zile te invarti prin casa, la vara intalnesti un om imposibil pe care ajungi sa-l iubesti..La vara e de fapt „la neindeplinirea dorintelor”.

    Primavara asta imi spun, Rabdare..Ezitare..Indiferenta..Anabioza..Uimaceala (REIAU) ce incepusem primavara trecuta, cu aceeiasi nepasare despre deziluzia ulterioara.

Zilnic-pe zi ce trece-in curand

Ma siflesc, ocolesc roiuri de priviri, furnici rosii, otravitoare cu targhet fix, persoana mea..Ca inovatie si spirit primavaratic intervine faima, amagitoarele „dream-uri”, roz, sunshine, indiferenta, o lume condusa de bani care accepta exclusiv etichete de miss, mister, restul find doar jegul silit sa iasa in cale..Inevitabil jeg. Iar eu sunt unul din ei, n-am niciun fel de imbold sa ating vreun podium, compulsiune? Ar vrea toti s-o simt. Nu pot sa le trimit decat infatuare, o privire iluzorie care sa nu exprime nimic. Nu inteleg. Atat de rau am decazut? Cantitate, calitate, sau mai bine spus, valoare. Mai nou, daca n-ai cel putin un obiect de peste 100 de EURO nu esti V.I.P, daca n-ai stofa de model, ochi de muza si toate alea, esti un amator. Ce nu vor sti niciodata e ca isi improvizeaza propria personalitate, soarele nu mai rasare pe strada lor caci e permanent acolo, stralucirea le da aura de zei..Ce-ar fi daca..stralucirea ar fi brusc eclipsata de-o aliniere a planetelor? Ce-ar fi daca, brusc..s-ar forma un „Al 3-lea Reich” si-am ramane pe strazi?

Ce-ar fi daca..maine ne-am trezi altundeva, unde toate drepturile ne sunt anihilate, unde vom fi supusi testului decisiv, unde nu vom mai putea minti ci doar lupta pentru propria viata? Ce vom face cand nu vom mai avea timp sa ne etalam faima pentru ca va trebui sa fugim de final? Finalul il repezim chiar noi, cu tot ce cladim, daramam, inventam dar in special, cu tot ce pretindem.  Zenitul psihicului nostru va exploda in faramituri diafane, vom ramane nimic intr-un spatiu practic, al nimanui. Ne temem de locul in care traim. Oare de ce? Pentru ca niciodata n-am stiut si nu vom sti daca il meritam, sau nu vrem sa stim..Mai mult ca sigur meritam sa fim asorbiti de-un negru ascet, primind solia de a ne alatura linistii imortalizate, pentru totdeauna.

Si ce vezi zilnic te face mai puternic...

Scrisoare.

Flow-ul spune ca transfigurarea ipostazelor noastre e necesara. Uite un exemplu constructiv si simplu...
Deschizi ochii intr-o dimineata de vara si esti plin de tine, n-ai nevoie de branciul de iarna pana in celalalt capat al casei sa dai drumul la cafea sa curga..sa curga...mai bine sa curga apa de la dush si s-o tai la munca. O zi calma, senina, desi obositoare, plina de speranta. Zambesti, te manifesti intr-o infima naivitate, intr-o enorma exhibitie, doar o regula ti-a impus sa nu salti..risti sa scapi tava si urmatoarele zile teoretic platite. Etc, etc..vii in sfarsit acasa. E vara, mancarea se resimte in zapuseala, apa e acum aerul si aerul legitim, impartit egal. Asa ca dai pe gat o sticla de apa, iti iei rolele in picioare si dai buzna afara intr-un maieu alb cu buline, sa-ti reinvii energia cu care ai invinovatit inca o zi. Te rotesti de colo-colo cu o expresie efemera, agitata, prima impresie e aceea a atmosferei pe care ai vrea s-o conservi in tine. Dar, pulseaza din ce in ce mai tare si in sfarsit, il vezi. Imaginea spiritului tau care te vaduvise tarziu, deloc temeinic. Iti vine sa plangi dar focul sentimentului abundent-antagonic URA te forteaza la savarsirea contrariului. Deschizi o discutie mai putin inteligenta dar, ai puterea sa afirmi ca te-a remarcat. V-ati mai vazut de atunci si tot de atunci, ti-ai dat seama c-ai renascut. Spaima, delir, frisoane, fluturi, elefanti, microorganisme migratoare in piept, cutremur, meteoriti migrenieri, infailibila renastere. O alta zi, un alt tu. Visezi cu ochii deschisi trecand pe langa el...revelezi, sacerdotal manevrezi un nou esec realizat exagerat de tarziu. IUBESTI. Si ce frumos e, nu-i asa? Sa te destepti cu acelasi obiectiv, sa simti doar emanarea unei beatitudini, sa aduci elogii celor ce te-au inzestrat cu puterea muncii, sa-i injuri pe cei ce te-mpiedica sa te duci..spre EL. Faci ce faci si ajungi in sfarsit, la EL, sursa ta, tablou paradisiac in parfum inspirational de liliac, sculpteaza-l, ca si sfat, nu-l memora caci il vei uri. Deseneaza-l, atat cat mai poti, nu-l memora! Atat cat acei toti..inca nu pot sa ti-L ia. Dumnezeul tau cel nou, pentru ca tu te increzi in ce te fericeste, in ce nu greseste, in ce e perfect pentru un alienat de contingent ca tine. E ideea ta, e perceptia simturilor, e insusi mirosul, gustul, tinta vietii tale de pretutindeni, de toate zilele, de...etern.
 As vrea acum sa te pot ajuta spunandu-ti ca etern NU exista..ce-ar mai conta cand sti ca esti fericit?
Sa-ti mai descriu ce simti? Ce simteam eu..
IL vedeam ca pe cel mai distins, inimaginabil, impecabil, splendid, grav fenomen de abstractie care mi se putea intampla. Un soare de iulie, o zapada de decembrie, un zambet de mama, o mangaiere de bunica, un cantec de septembrie, un plans de noiembrie, un tot. Tot ce ma motiva, tot ce-mi dadea esenta zilei de maine, tot ce-am pierdut neprevazut, pentru c-am fost atat de degenerata, subtiata, chiar de tine, careia acum iti scriu cu nadejdea ca o sa citesti si-ai sa cugeti asupra a ce mi-ai facut cand ma vindecam singura, ai declansat furtuna, ai desavarsit „rememorarea” de care vorbisem mai sus. Pictasem atat de frumos, schitasem un poem de tratament, zile intregi de auditie, nopti chinuite, inecate in balti inghetate pe parchet, eu, cu toata fiinta mea sezand cu capul pe genunchi in pat, lipita de dulap, uitandu-ma la pisica ce-mi dormea pe perna, in locul meu. Locul meu? Care loc? Locul pe care l-a luat cu el si tu mi-l ruinezi si acum, strici tot ce-am cladit, ma calci in picioare, ma sfasii de tavan, ma arunci din cer, ma izgonesti din tot ce-mi revenea atat de meritat, prin ce-am ispravit. Caci de n-as fii ispravit tu n-ai fii acum aici, n-ai fii in locul meu diminuat, esti doar o iluzie, mintea ta e umila, nu simti nimic decat minciuna de sine, pacat de restul din jurul tau, nepatimire.
As vrea sa-ti spun, daca-mi permiti, ca nu te urasc. Te respect pentru c-ai reusit ce eu n-am terminat chiar daca ai deformat ce incepusem. Ai modelat un suflet confuz, facandu-l si mai confuz, ai profilat o fiinta ireala, perfecta, abstracta, pierzand-o in toate aspectele metafizicii, ai inraurit un spirit in tarcul propriei tale erezii, propriei tale amagiri, pe care ti-o detest.
Figuranta e si ea buna la ceva, ma face sa sufar, enorm, dar in acelasi timp, ma face sa-ti doresc din ce in ce mai mult, numai bine !












By me, Nuna

Verosimil sau ideal?

Se presupune că fiecare om își modelează personalitatea după o viziune proprie pe care s-o urmeze aidoma unui șir de instrucțiuni. Ca persoane, practicăm un cult al tendințelor, al unor epoci psihologice de durată scurtă. Spre exemplu, spunem că originea noastră este mai mult sau mai puțin daco-romană, mândrindu-ne cu istoria semnificativă pe plan mondial însă, evităm să ne acceptam “recenta” etichetă și anume aceea de român. Pretextul nu ar fi asimilarea slavilor, nici ansamblul schimbărilor de-a lungul veacurilor cu privire la esența poporului ci, actul în sine săvârșit de om generând identitatea sa. Adică, toți suntem români dar unii suntem populari, alții săraci, alții indignați, alții mulțumiți și așa mai departe, astăzi fiind un criteriu de participare la viața socială. Toate ramurile caracterului se leagă de un temei, acela al perspectivei. Sunt un liber-cugetător deci voi fi un înțelept; sunt un pesimist, o să devin o pastilă efervescentă cu mențiunea că sunt una uriașă topindu-se domol în țesătura timpului; m-am născut melancolic, veșnic mă voi cufunda în indispensabila iubire, fără să-mi afecteze traiul prea tare pragmatismul. Lista decurge infinit deoarece firea omului nu se va opri din născocit.

Când te așezi într-o bancă la un examen ești traversat de acel curent polar din creștet până în tălpi căci, ști că informațiile tale sunt limitate. De ce? Pentru că le-ai preluat de la un ideal al identității lor. Stai pe un leagăn într-un parc privind copiii care se joacă. Spontan, te cuprinde un impuls de revoltare, apoi nostalgia culminând cu absentul. De ce? Pentru că e o verosimilitate a vieții normale, ai avut ocazia s-o cunoști la vremea ta și-ai rămas cu acea verosimilitate lăuntrică, mentalitatea alimentată de tacâmul maturizării, însă, tot tu ești. Aceleași mâini, picioare, ochi, doar într-o formă mai îvechită, prăfuită. Te uiți himeric în viitorul tău, ești încărcat de-o jubilație anticipând ce vei realiza, iar odată ajuns acolo ai plăti cu viața să te întorci înapoi. Concret, niciodată nu ne mulțumim cu ce avem.

Se ajunge uneori la dizolvarea oricărei urmă de optimism, precăderea exaltării înfățisând urcarea pe podium a unui timp incert-imortalizat, de care nu mai scăpăm. Toate acestea pentru că am fost puși în fața unei dificultăți invincibile. Dacă nu ar exista, este evidentă perfecțiunea de care ar da dovadă rasa umană. E drept, unii suntem mai îndreptățiți, alții mai puțin și de cele mai multe ori nu e vina noastră pentru prestigiile de care beneficiem sau nu. Astfel, sănătos ar fi să năzuim după voință sau după mai multe așteptări de la noi înșine. Abandonarea este proiecția lașității pe axa perpendiculară unui caracter  ideal. Verosimilul ar fi acum doar dezvăluirea punctului inferior în care ne aflam temporar, fiind nevoiți să-l mascăm cu-n ideal. Mai simplă impunerea ca pretinzându-ne oameni, deoarece oscilarea binelui și a răului este radicală de la o zi la alta, indiferent de cât de mult ne impunem conștinței să amuțească.

Ca și o sinteză a ce am prezentat mai sus, confruntarea zilnică dintre voință și resemnarea cu tipul de viață atribuit fiecăruia, exemplifică strict verosimilul cu ascendent în ideal prin folosul încrederii în sine.

Inceputul sfarsitului

Statea rezemat de balustrada, contempland peste marea linistita de sub pacla apasatoare de negura vestind apusul. Un chip angelic i se revela dintr-o ultima raza de lumina iar ceata dadu buzna in intregu-i constient. Se zbatea la pamant in succesive convulsii mimand un strigat dupa ajutor. Stia ca-i noapte iar izgonirea sa de pe pamant il pustiise vesnic, condamnandu-l la eternitate surda. Tabloul sacru il constrangea din ce in ce mai tare lipsindu-l de spatiul imaginar, caci oricum nu-l avea. S-a hotarat sa-l urmeze in indelungul unei stranii cai fara margini sau extreme. Pasind sfios, dete de un ecran in forma de cilindru, pe care tocmai calcase, dar il sorbea pretudindeni. Derulari, reluari, prevestiri, ii iscau o stare de ameteala. Cazuse in genunchi stingand un sunet excentric dupa care disparuse subit. In urma sa se legana profanul, iadul psihicului il impinse in amarul frigului, foametei, chinului de neinchipuit. O vedea atat de clar, si doar ea il mai lasa sa respire. Ii sufla vorbe incarcate de rugaciune, ca un cantec de ademenire a muzelor, atat de eufonic, atat de aparent. In ciuda ambiguitatii sale, apoteoza sa asupra chipului prefacuse un trup inedit, ideal, lipsit chiar si din cele mai perfecte vise din lumea tuturor posibilitatilor. Era impecabila pentru el, nu o vedea intaia oara insa plecase demult si ura s-o mai priveasca. Pana atunci, da, ura sa recunoasca c-a fost singura virtute a sa, spiritul bunatatii, al puritatii, domnea peste prezenta sa banala, prigonindu-l. Dar cat de mult l-a transformat in floare sacerdotala, ocrotita de toate cele rele numai de haina iubirii sale. Si cat de nejust a fost dezbracandu-se, fiind transpirat de atatea binefaceri. Nici acum nu-i pare rau c-a atarnat-o la loc pe umerasul dat celui mai ascuns colt, tendintele se schimba, deci, si viata trebuie luata ca atare..isi spuse el..insa cine l-a indemnat sa-i fie usoara placerea, adorarea, daca nu prima fecioara nascatoare de ele? (to be continued)

Chimie

Ești un fel de moleculă care se aventurează prin miliarde de spații. Te învârți,
te întorci, sari, te apleci, nici tu nu ști unde să optezi să staționezi..un nor
imens de pluș ți-a impus lipsa de comprehensibilitate..ce vezi? Ce simți?
Practic spus, e psihedelică orice întindere în care nu te regăsești, adică
oriunde..Ai un partener de drum zis Prieten care obosește să te acompanieze și,
poposește lângă o altă locuință taciturnă că sa se alimenteze de la ea. Și tot
așa, începi să te transformi într-o bulă de oxigen, vizibilă..palpabilă..deci,
ușor distructibilă. Remediul tău..scăparea ta: zidul de ură. Să nu admiți c-o
urăști pe nesuferita care a plecat..le urăști pe toate pentru că seamănă cu ea,
pentru că au aceeași rădăcină, aceeași genă a unei idile dintre un animal și un
om. O combinație eșuată dintre homo sapiens sapiens și Gorilă. Niște brute, care
o să-ți acopere privirea cu o pătură inodoră, pe care să n-o anticipezi decât
tardiv..prea tardiv... Vei fi atât de orb încât o să rămâi cea mai isteață
brută. Urăște, dar nu vede, vorbește, dar n-aude.
Cândva erai menit să te trezești alături de o moleculă identică, perechea ta..ai
fi putut jura ca-i veșnică. Era o jubilație atât de puternică încât s-ar fi zis
ca MARELE invizibil i-a nedreptățit pe alții îndreptățindu-te pe tine.
Reprezentația în sine e mai mult decât conturarea imaginară..pe scurt..dansul
iubirii sau ce simțeai tu nu relevă decât o proiecție a unui sentiment
indiscutabil, străin încă pentru tine. Atât de crud și de frumos, atât de grav
și catastrofal. Clepsidra vrăjmașă cu furtună de nisip..a căzut pe jos ascunzând
infiniți compuși..iar unul dintre ei era sufletul idealului tău: providența).