Inceputul sfarsitului

Statea rezemat de balustrada, contempland peste marea linistita de sub pacla apasatoare de negura vestind apusul. Un chip angelic i se revela dintr-o ultima raza de lumina iar ceata dadu buzna in intregu-i constient. Se zbatea la pamant in succesive convulsii mimand un strigat dupa ajutor. Stia ca-i noapte iar izgonirea sa de pe pamant il pustiise vesnic, condamnandu-l la eternitate surda. Tabloul sacru il constrangea din ce in ce mai tare lipsindu-l de spatiul imaginar, caci oricum nu-l avea. S-a hotarat sa-l urmeze in indelungul unei stranii cai fara margini sau extreme. Pasind sfios, dete de un ecran in forma de cilindru, pe care tocmai calcase, dar il sorbea pretudindeni. Derulari, reluari, prevestiri, ii iscau o stare de ameteala. Cazuse in genunchi stingand un sunet excentric dupa care disparuse subit. In urma sa se legana profanul, iadul psihicului il impinse in amarul frigului, foametei, chinului de neinchipuit. O vedea atat de clar, si doar ea il mai lasa sa respire. Ii sufla vorbe incarcate de rugaciune, ca un cantec de ademenire a muzelor, atat de eufonic, atat de aparent. In ciuda ambiguitatii sale, apoteoza sa asupra chipului prefacuse un trup inedit, ideal, lipsit chiar si din cele mai perfecte vise din lumea tuturor posibilitatilor. Era impecabila pentru el, nu o vedea intaia oara insa plecase demult si ura s-o mai priveasca. Pana atunci, da, ura sa recunoasca c-a fost singura virtute a sa, spiritul bunatatii, al puritatii, domnea peste prezenta sa banala, prigonindu-l. Dar cat de mult l-a transformat in floare sacerdotala, ocrotita de toate cele rele numai de haina iubirii sale. Si cat de nejust a fost dezbracandu-se, fiind transpirat de atatea binefaceri. Nici acum nu-i pare rau c-a atarnat-o la loc pe umerasul dat celui mai ascuns colt, tendintele se schimba, deci, si viata trebuie luata ca atare..isi spuse el..insa cine l-a indemnat sa-i fie usoara placerea, adorarea, daca nu prima fecioara nascatoare de ele? (to be continued)