Verosimil sau ideal?

Se presupune că fiecare om își modelează personalitatea după o viziune proprie pe care s-o urmeze aidoma unui șir de instrucțiuni. Ca persoane, practicăm un cult al tendințelor, al unor epoci psihologice de durată scurtă. Spre exemplu, spunem că originea noastră este mai mult sau mai puțin daco-romană, mândrindu-ne cu istoria semnificativă pe plan mondial însă, evităm să ne acceptam “recenta” etichetă și anume aceea de român. Pretextul nu ar fi asimilarea slavilor, nici ansamblul schimbărilor de-a lungul veacurilor cu privire la esența poporului ci, actul în sine săvârșit de om generând identitatea sa. Adică, toți suntem români dar unii suntem populari, alții săraci, alții indignați, alții mulțumiți și așa mai departe, astăzi fiind un criteriu de participare la viața socială. Toate ramurile caracterului se leagă de un temei, acela al perspectivei. Sunt un liber-cugetător deci voi fi un înțelept; sunt un pesimist, o să devin o pastilă efervescentă cu mențiunea că sunt una uriașă topindu-se domol în țesătura timpului; m-am născut melancolic, veșnic mă voi cufunda în indispensabila iubire, fără să-mi afecteze traiul prea tare pragmatismul. Lista decurge infinit deoarece firea omului nu se va opri din născocit.

Când te așezi într-o bancă la un examen ești traversat de acel curent polar din creștet până în tălpi căci, ști că informațiile tale sunt limitate. De ce? Pentru că le-ai preluat de la un ideal al identității lor. Stai pe un leagăn într-un parc privind copiii care se joacă. Spontan, te cuprinde un impuls de revoltare, apoi nostalgia culminând cu absentul. De ce? Pentru că e o verosimilitate a vieții normale, ai avut ocazia s-o cunoști la vremea ta și-ai rămas cu acea verosimilitate lăuntrică, mentalitatea alimentată de tacâmul maturizării, însă, tot tu ești. Aceleași mâini, picioare, ochi, doar într-o formă mai îvechită, prăfuită. Te uiți himeric în viitorul tău, ești încărcat de-o jubilație anticipând ce vei realiza, iar odată ajuns acolo ai plăti cu viața să te întorci înapoi. Concret, niciodată nu ne mulțumim cu ce avem.

Se ajunge uneori la dizolvarea oricărei urmă de optimism, precăderea exaltării înfățisând urcarea pe podium a unui timp incert-imortalizat, de care nu mai scăpăm. Toate acestea pentru că am fost puși în fața unei dificultăți invincibile. Dacă nu ar exista, este evidentă perfecțiunea de care ar da dovadă rasa umană. E drept, unii suntem mai îndreptățiți, alții mai puțin și de cele mai multe ori nu e vina noastră pentru prestigiile de care beneficiem sau nu. Astfel, sănătos ar fi să năzuim după voință sau după mai multe așteptări de la noi înșine. Abandonarea este proiecția lașității pe axa perpendiculară unui caracter  ideal. Verosimilul ar fi acum doar dezvăluirea punctului inferior în care ne aflam temporar, fiind nevoiți să-l mascăm cu-n ideal. Mai simplă impunerea ca pretinzându-ne oameni, deoarece oscilarea binelui și a răului este radicală de la o zi la alta, indiferent de cât de mult ne impunem conștinței să amuțească.

Ca și o sinteză a ce am prezentat mai sus, confruntarea zilnică dintre voință și resemnarea cu tipul de viață atribuit fiecăruia, exemplifică strict verosimilul cu ascendent în ideal prin folosul încrederii în sine.