Tu, albastrule

Sa fie oare un blestem, un cosmar, o nascocire a propriei mele firi? O pierdere acerba, inversunata, stricata si molipsitoare? Sa fie oare motivul pentru care fug, speranta pentru care poposesc sau ideea pentru care mai glumesc din cand in cand? Sa fie...o bacterie prezenta in aer, in apa, in mancare, in voi toti care spuneti ca sunteti cinstiti?

Continui sa cred ca e doar o imaginatie, o pictura pe un trepied inalt, abandonat intr-o poienita de inspiratie si golit de substanta. Nu mai inteleg nimic din imagine decat acelasi albastru pe care il uitasem. Albastrul meu celest, ironic, dureros..capabil sa imi taie calea de fiecare data cand ma vede pe strada, ca sa imi capteze atentia si sa ma prabusesc intr-un lesin aproape fatal. Albastru celest ca un glont care asteapta oportunitatea de a-mi strapunge pieptul..albastrul care fierbe in ochii mei si se varsa in fluviul vinovatiei. Am uitat de el..albastru marin..albastru senin. Tu, albastrule, te-ai coborat asemenea unei petale si mi te-ai asezat pe umar intovarasindu-te fara aprobare. Tu, nesabuitule, blamabilule, tu, care mi-ai rapit un an din viata ca sa-mi arati ca nechibzuinta e mai puternica decat iubirea. Tu, oratanie, pleaca din calea mea si adu-mi inapoi culoarea rosiatica a firii vindicative. Jurnalul sa ti-l asterni pe patul vulnerabil si sifonat, sa faci ce vrei cu umilinta, disperarea si inocenta mea, sa pleci cat mai departe, sa uiti de mine. Tu, albastrule, da-mi apusul inapoi!
Inca nu am timp de tine, inca nu vreau sa te vad. Condamnabilule! Te-am repudiat de mult, de ce nu imbratisezi si alti orbi, alti increzatori in nimicul asta de iluzie, toti care privesc la cer visand tot felul de stelute undeva acolo departe, alegandu-si una si tremurand de-atatea frisoane la amintirea unei persoane cine stie cat de importante? Tu, albastrule, loveste-i pe cei necunoscatori, desfa-le cureaua de la gat care ii face sa se aprinda de patos. Tu, monstrule, de ce niciodata nu esti acolo unde lumea are nevoie de tine? De ce nu pleci? Sunt bine!

Prea simplu..

Vreau sa convertesc iubirea. Vreau sa-si spun ca nu exista, ca-i haina, ca-i jivina, ca-i tot ce-i mai malefic, mai grav, mai hidos, dar nu pot. Vreau sa convertesc iubirea la ateism. Vreau sa cred ca necontenita traire extaziata nu expira, nu se deterioreaza, nu dispare. Vreau sa fie vesnica, si nu oricum, ci dedicata tie. Vreau sa-i soptesc o doina purificatoare, sa-i adun o suvita dupa ureche, sa-si sterg lacrima de dor si sa-mi plimb ici-colo genele pe pielea-i neteda. Vreau s-o implor sa stea aici, caci ea oricum nu face precum cer, ci precum i se spune.
E oarba, si muta, si surda, dar e-atat de vasta, si-atat de calda, si lina, si de vina, pentru tot ce sunt si suntem, pentru tot ce ti-as spune acum, cand sunt inaltata de aripi carmuitoare spre-un Paradis profan. Sa nu te mai am, sa nu mai zbor. Sa nu ma mai recunosti, sa nu mai vad. Sa ma iubesti, sa visez neintrerupt, sa fiu necrutatoare, sa fiu egoista, sa fac mult rau, cu invidie, cu teama, cu insensibilitate, cu dragoste, pentru tine. Sa dezbrac si ultimul cuvant de haina inradacinata, s-o astern pe-un pat de trestii ca sa m-adoarma usor, si-apoi sa-mi apari tu brusc in vis, ca-ntotdeauna, si sa ramai aici, pentru totdeauna.
Parea simetrica prezenta cu lipsa ta...parea suportabila o ora fara sa mai stiu de tine, parea ordinar un minut departe de orice legatura care sa ne racordeze din nou..parea simplu, prea simplu, ca sa fie iubire...

Picătura chinezească

Urca scarile incet, gandindu-se ca-i de prisos sa intre in casa. Ajunge pe pres si da sa intre. Ezita. Apasa pe clanta iar sarmana, necrutata de iala, riposteaza tumultos. Uitase de chei. Deschide usa si se uita partial inauntru, pastrandu-si corpul afara si mintea catre niste creaturi ciudate de pe terenul de joaca pe langa care tocmai a trecut. Niste creaturi ciudate numite copii. Da, asta il macina..Rutina zilnica: servici, cafenea, apartament si acelasi buton de repeat, pana in ziua in care va aboli unul cate unul, ajungand la apartamentul eternitatii. Familia lipseste si lanturile canapelei din fata televizorului il spanzura de tavan imaginar, mancarea din frigider s-a stricat, apa a fiert in bidonul uitat pe masa din bucatarie, telefonul nu mai suna caci n-a fost platit..
Apa inca vine calda..si o baie e numai buna sa-si ascunda sudoarea declansata de stresul "burlaciei" desuete..da, decreptitudinea ii furnica pieptul, gatul, tenul, simte cum timpul prin care trece ii fura dreptul la definitivarea unei solii. Care solie? E complet absurd sa crezi ca viata s-a incheiat aici..dar cat de normal e sa ajungi aici? "Singuratea- e acum un cuvant cu alt continut", iar e cel mai solitar neindemanatic, spala geamuri de la 8 dimineata pana la 5 dupa amiaza cand isi ia ghiozdanul si se opreste in barul de langa cofetaria in care n-a mai intrat de cand a fost dat afara de la spalatorie. De fapt, inainte de spalatorie a plecat de la pizzerie si inainte sa plece de la pizzerie a fugit din Constanta de la un centru SPA. De 5 ani tot fuge de ceva. De ce anume?
Isi pusese intr-o vreme problema pasivitatii. Un om nestatornic si ciudat ca el nu ar putea sa stea in loc pentru un venit acceptabil sau o femeie frumoasa. E mai interesant sa vezi cum se toarna vinul in sudul tarii si de ce nu se serveste ciorba in farfurii in nord. Si atat de cumplit e sa vezi acelasi lucru zilnic, atat te mai plictiseste si atata greata iti provoaca fetele castrate de aerul sefiei de oras. Ai vrea sa-i poti plezni pe toti sau sa-i scoti intr-o piata publica pentru a pleda libertatea si o lege inexistenta, nepracticata dar scornita in mintea ta. Legea artificialului, care se tot agita si se tot plimba din floare in floare pana ajunge la capatul lumii. Si acolo ce mai face? Se arunca intr-o nebuloasa ca nu cumva sa reia ciclul placid lumesc.
Arivismul ii da pe afara. Apa din cada se raceste si se ridica privind mai intai in oglinda. Pare mai linistit. Ghilotina interioara pare sa-i fi amanat pedeapsa. Uita de ce trasese sforile unei marionete de la teatrul dedicat tragismului. Maine se muta la Brasov, acolo n-a mai fost, dar spera sa nu dureze prea mult noua vizita. Are planuri mari.

Să nu ne oprim ! (sau mai bine sa nu incepem)

Cu varful degetelor sa-mi maresti tensiunea, cu vocea sa intemnitezi pentru totdeauna tinutul celor care ne complica saltul... Cu ochii sa-mi incredintezi o clipa de siguranta alba, in bratele tale, in luntrea purtata pe valurile uitarii catre o insula pustie, unde sa fim doar noi, sub o umbrela de vise, pe un sezlong al pasiunii, iubindu-ne tacut..fotografiind marea..
In toiul noptii sa ma prinzi din nou de mana cand incerc sa ma inec in cearsafurile somnifere, sa fugi cu mine pe terasa, sa privim spre stele..steaua noastra sa clipeasca ore-n sir, sa nu ne lase sa mai plecam vreodata, in umbra amintirilor, in nelinistea imbolnavirilor si aprehensiunea caminului...
Sa ramanem aici, sa nu-mi mai dai drumul, sa nu-ti mai vorbesc..sa fie de-ajuns sa te sarut din nou..din nou..sa nu ma mai opresc. Sa ma intinzi pe spate cand vantul se-ndura de prezenta noastra si tace..tace...sa-nchizi ochii si sa privesti catre enigma pe care ti-o poarta sentimentele..sa-ti iei hrana din mladioasele frezii, sa uit ce-i somnul, sa uit sa respir..langa tine..de unde pornesc caile de pretutindeni are necesarului, idealului...sa obtinem tot ce vrem impreuna, sa nu ne mai oprim din acest zenit, proces de manipulare a naturii...
Sa dam uitarii luntrei, si apei, si cerului..si noua..sa ne lasam ghidati de-un val de placere intr-o atingere candida..s-avem aceeasi umbra rosiatica pe sirea spinarii si-acelasi suspin de durere..caci timpul trece, trece..STAI! marea nu vrea sa plece...cerul se-adapa din lacrimile ce-mi salta neindemanatic formand o bolta infinita de culori calde..nisipul tace..tace..si-atat ne dorim...
Sa bem venin, si-atunci sa ne oprim lin, lin...din respirat, si din mancat, si din atins..dar niciodata din iubit !

Echivoc

Apa se-neaca pe fereastra de unde priveste nedumerit...S-a pierdut demult in emfaza ploii si-a trecut in simbioza substantei vii dintre el si lumea de-afara..Isi doreste mult s-o vada din nou alergand pe trotuarul din fata casei lui sau plimbandu-si catelul, numai ca intotdeauna, sa se opreasca si sa-i zambeasca fara a-i mai spune altceva..
Uimaceala il duce la agonie si disperare dupa un vis prematur..o inchipurire spontana de care sa se descotoroseasca atunci cand isi va atinge scopul. Printre contopirile picaturilor mitotice de pe geam intrezareste silueta ei incomparabila, in sesizabilul sau mai bine zis indiscretul maieu scurt cu buline si pantalonii scurti pe care ii purta prima data. Apoi, uitand de revelatia silita iese afara strigand dupa ea. Unde e ea? Cerul ii preseaza acum inhibitiv durerea ca sa nu-si mai reporneasca ceasul zilei, pleaca s-o caute. Afisandu-se in niste blugi rupti, la bustul gol, cei care il privesc din blocuri compatimesc inca un pungas..Dar pe el nu il intereseaza. Unde e ea? Fuge, izbucnind in acelasi timp intr-un hohot de plans, sughitand si strigand asemenea copiilor abandonati intr-o tara straina. Se simte el insusi un strain, in timp echivoc, intr-o lume echivoca si fara sens, unde cautarea ei devine declinul starii de depresie care-l macina. Echivoc e sentimentul starnit de disperare. Da ocolul orasului..vede intr-o vitrina un maieu asemanator celui pe care il schitase mai devreme in memorie..ar vrea sa capete viata acoperind casticitatea unei fiinte de neconceput atinse. Tremura sub ploaia care da uitare cerului senin, acaparand intregul orizont, coaguland insetata simbioza latenta a ratacitului cu obscurul labirint catre un obiectiv de negasit. Talpile ii sangereaza de la asfaltul jignit de pietre, cioburi, doze si altele..
Nu mai simte nimic, un sentiment echivoc cu potentialitatea lui care fantasmagoric, are o energie cinetica premergatoare..un fatalism venit de altundeva..din dimensiunea relativa a vointei interioare, caci vrea la ea atat de tare. Si atat de tare inca fuge, neostenind, cu glasul la fel de inviorat ca acum 2 ore cand rupsese gardul casei sale ca sa poata evada in ploaie. Intr-un final ii iese in cale o masina (credeam ca se opreste), dar continua acelasi ritm alert. Prins sub roti isi strange pumnii de durere si ochii de multumire...ar vrea sa-l macine complet, caci murind va ajunge in sfarsit la ea, cea pe care el o cauta de atata vreme. Ea, care nu cu mai mult de un an in urma s-a stins in fata lui dupa o lunga perioada de convalescenta. In timp ce e dus spre spital pe spatele soferului inmarmurit de teama isi vede drumul altfel..deschide ochii cat de mult poate si in sfarsit ea apare.
Destinul inghiontit de propriile nascociri l-a facut sa-i para c-o are din nou..insa el priveste tot pe geam..in aceeasi simbioza dementa care nu se mai satura sa-i injecteze LSD-ul malefic catre echivocul dureros..dar atat de idilic si iluzoriu..Mai e frumos sa visezi?

Silă.

Tendinte evolutive? Nu, e doar imitatie..mimesis-ul unui blog, unui site, unei poze, iti place sa le reproduci? De ce nu ti-ai realiza unele proprii? E tot mai frig aici, v-ati risipit cu totii-n vant, ati fugit de boarea de caldura data de raza reala si v-ati inabusit in razele unei postari, unui film, unei melodii...si daca tot va plac inovatiile astea, de ce nu fumati, de ce nu beti, de ce nu stati ca toti cunoscutii pe o banca, purtand o pereche de ochelari de soare care va face sa pareti interesanti?
De ce nu esti cum ar trebui sa decurga acest mars de generalitate, comun, paralelism, confundare..da, confundare a doua drepte..tu si inca o persoana care din fericire se diferentiaza de tine prin aspect, caci altfel....tot sedate ati ramane, tot eclipsate, estompate, dispersate, pentru ca nu mai sunteti nimic. Ce e comparatia? O aglomerare de stele atat de departe de-a forma o galaxie...o aglomerare de stele intr-un void mai vid decat un vid perfect...caci pana si acolo mai e un atom de hidrogen pe metru cub..intre voi nu mai e nimic decat o distanta cat sa respirati.
De ce nu ati fi voi daca sunteti oameni diferiti? De ce nu recunoasteti ce va place sau nu? Ah, stiu ca va doare sa recunoasteti, dar de ce sa minti ca sa iti menti punctul de interes constant, ca sa nu plece? Daca te accepta ASA cum esti va ramane aici...
Si totusi, cand te duci la un test psihologic, la teatru, la film, la concert, tu stii mai bine ce ai de zis..chiar daca nu-ti place ce stii...nu-i asa ca adevarul nu-i atat de roz? Nici mie nu-mi place ca m-am injosit pentru voi, fenomene abstracte...si nici voua nu va pasa ce-ati facut, sau nu vreti sa se vada? Pana la urma, cine pentru cine si unde pentru cand? Nimeni pentru nimeni..aici pentru niciodata, caci niciodata n-o sa insistati asupra realismului ambiguu pe care il tot impachetati in buzunar, sau niciodata n-o sa va aratati adevarata infatisare din spatele draperiilor de faima.
Si cand o veti face, va fi prea tarziu ca sa mai recuperati pe cineva.

Cutiuta cu surprize

Sunt zile in care ar trebui sa joc frumos, sau zile in care macar ar trebui sa ma prefac astfel...Sunt zile in care ar trebui sa ma gandesc sau nu la cat de insignifianta e sonoritatea secundelor in lipsa ta sau sunt prea multe clipe in care trebuie sa mint ca sa trec peste fapte si sa ma rezum la cuvinte..Mai mult..sunt prea multe momente in care ajung sa cred ca m-am reincarnat intr-o *icoana a amintirilor pierdute*.
Mereu e ceva, ca de n-ar fi nimic as fi prea linistita si circumstantele toate ar fi atat de prielnice. Ma multumesc cu-n zambet datorat tie, ma multumesc cu-n *multumesc* cand ar trebui sa fie mii, ma multumesc cu-o privire in loc de-un *ramas bun*.  Tortele aprinse se sting indata ce aprind lumina in timpul noptii strigand cu-n ultim glas de la capatul tunelului de cosmar. Cosmarurile se tin lant dupa mine, si n-as vrea sa anticipez un nou semn, insa am de ales? Ce sa mai sper, ce sa mai inteleg, ce sa mai simt, daca lumea din jurul meu e controversata, pusa pe glume proaste si rautati? In ce sa ma mai incred daca pana si cel mai senin prieten imi poate darama castelul, si zidurile, si turnurile..si muntii..inecand tot intr-o secunda cu-n ocean de tradari.
Cerem prea mult cand vorbim de liniste...iar eu nu cer prea mult cand vorbesc de-un moment de liniste, caci n-as putea nega ca-l am...
Ai aparut neasteptat, m-ai derutat, m-ai vindecat, m-ai speriat cu-atata bunatate, si dragoste, si credinta, si tot ce-ti apartine, intocmai cand mi-am deschis *cutiuta cu surprize*. In prima instanta am dat de-o sticluta cu parfum..a mai ramas putin si astazi, caci am evitat sa-l mai utilizez. Am privit-o, am inspirat adanc si am pus-o la loc...apoi am dat de-o carte...veche si neingrijita, dar imi era dor s-o citesc. Insetata am deschis-o ca sa descopar sute de pagini albe, nescrise...se mai vedea pe-alocuri cate-o litera stearsa..intr-un cuvant caietul meu de amintiri s-a sters singur. De ce? Pentru ca-s amintirile pierdute de care vorbeam anterior, si pentru ca nu m-am transformat intr-o icoana, pentru ca simt, simt ceva ce niciodata nu mi-a facut placerea de-a cunoaste o forma a Raiului..Raiul meu si Raiul tau, Raiul nostru..Raiul a ceea ce ne leaga permanent, ca-ntr-un concert de Bach pe care nu-l poti oprii..sau ca-ntr-un dans pe care nu-l poti abandona.
E la fel de simplu ca-ntr-o piesa in care TREBUIE s-apari..esti personajul principal..esti cel care-i surade cortinei de roze ridicandu-se, lasand deasupra capului petale trandafirii si coborand o imbiere aparte..cu toata splendoarea ei iti lasa la final o alura de invingator, caci stii ca nu te-ai balbait, nu ti-ai ratat nicio replica, nu te-ai impiedicat, etc etc. Dar oare...ti-ai adus aminte cine esti tu cu adevarat?
Pana la urma nu-i atat de simplu cand iubesti..apari si dispari pe atatea planuri..plangi si razi in hohote dupa atatea situatii..atatea cosmaruri..atatea minciuni..razvratiri...dezmeticiri..Iti asumi un risc caruia nu ii poti ascunde nicio slabiciune, nicio lacrima, caci insusi riscul te face sa cazi in propriile carari vertiginoase catre un nimic inexistent. Cand spun ca iubesc, nu spun ca mi-am asumat un risc..insa riscul m-a inrolat pe mine printr-o obligatie pe care n-o contest..risc sa te pierd, si risc in acelasi timp sa ajung din nou intr-o faza embrionara, asemenea particulelor si antiparticulelor din illo tempore, care n-au habar de ce urmeaza sa li se intample..din nou..mereu..intr-o continua expansiune.
Deocamdata cutiuta cu surprize s-a oprit la un obiect simplu pe care il tin acum in mana si il tot rasucesc, il tot citesc si-l tot aspir..o scrisorica, singura scrisorica pe care o am si care imi da certitudinea ca traiesc nu intr-un miraj, ci intr-o realitate superioara celei mai fantastice, iluzorii, benefice si desfatatoare himere.

Adevarat ca ucide?

22:00- se trezeste intr-o febrilitate care o duce la disperare. Bea un pahar de apa dupa care ii trimite un mesaj. Asteapa...
23:00- plange, si nu stie de ce..poate ca doarme..sau poate ca nu aude telefonul. Il suna, nu ii raspunde. Ce motivatie ar avea sa nu-i vorbeasca celei careia cu 2 ore inainte ii marturisise ca o iubeste? Si daca a mintit, de ce s-ar ascunde daca oricum si-o doreste cu toate caderile ei nervoase si toate lacrimile, sughiturile si spaimele aruncate peste dealul normalitatii zi de zi? De ce sa n-o accepte pe cea care i-a deschis poarta perseverentei catre destinul idealizat de insufletirea pe care tot ea o poarta?
00:00- adoarme, visand ca se trezeste intr-un spital, inconjurata de tot felul de persoane straine..se ridica si alearga catre cea mai apropiata iesire. Cand iese, se prabuseste in golul unui lift..
06:00- ii suna telefonul, e numarul lui. Uita de vis si raspunde cu o cordialitate nemaivazuta. Apelul se intrerupe si formeaza din nou..asculta...
- Buna, eu sunt, ma gandeam sa ne vedem in dupa-amiaza asta la lacul de langa suburbie. Apoi am putea ramane la mine pana maine la o lunga si remarcabila noapte de vizionat filme de epoca.
-Desigur, insa ai uitat ca inca nu ai vorbit cu ea...daca afla de noi? Ce ii vei spune..ce va crede?
-E prea sensibila ca sa inteleaga ca nu o iubesc..ii va trece cu timpul, caci n-o s-o parasesc..ne va vedea pana la urma.
-Prea bine, ne vedem la 11:00
07:00- iese din casa scarii intr-un tricou alb, lung pana la genunchi. Se teme de ce va face...
11:00- ii asteapta in spatele bancii de langa lac...si ii vede apropiindu-se, asezandu-se...izbucneste in plans, se dezbraca de tricou si salta in plenarul lacului..nu stie sa inoate. El sare dupa ea si o transporta de urgenta la spital
13:00- se trezeste intr-o agonie risipita in luciditatea indusa de morfina fatala..in stanga el o mangaie pe crestet..in dreapta e ea..innebuneste si fuge alarmant catre iesire..
13:30..medicii o duc pe o targa catre camera de unde nu se va mai trezi niciodata.