Cutiuta cu surprize

Sunt zile in care ar trebui sa joc frumos, sau zile in care macar ar trebui sa ma prefac astfel...Sunt zile in care ar trebui sa ma gandesc sau nu la cat de insignifianta e sonoritatea secundelor in lipsa ta sau sunt prea multe clipe in care trebuie sa mint ca sa trec peste fapte si sa ma rezum la cuvinte..Mai mult..sunt prea multe momente in care ajung sa cred ca m-am reincarnat intr-o *icoana a amintirilor pierdute*.
Mereu e ceva, ca de n-ar fi nimic as fi prea linistita si circumstantele toate ar fi atat de prielnice. Ma multumesc cu-n zambet datorat tie, ma multumesc cu-n *multumesc* cand ar trebui sa fie mii, ma multumesc cu-o privire in loc de-un *ramas bun*.  Tortele aprinse se sting indata ce aprind lumina in timpul noptii strigand cu-n ultim glas de la capatul tunelului de cosmar. Cosmarurile se tin lant dupa mine, si n-as vrea sa anticipez un nou semn, insa am de ales? Ce sa mai sper, ce sa mai inteleg, ce sa mai simt, daca lumea din jurul meu e controversata, pusa pe glume proaste si rautati? In ce sa ma mai incred daca pana si cel mai senin prieten imi poate darama castelul, si zidurile, si turnurile..si muntii..inecand tot intr-o secunda cu-n ocean de tradari.
Cerem prea mult cand vorbim de liniste...iar eu nu cer prea mult cand vorbesc de-un moment de liniste, caci n-as putea nega ca-l am...
Ai aparut neasteptat, m-ai derutat, m-ai vindecat, m-ai speriat cu-atata bunatate, si dragoste, si credinta, si tot ce-ti apartine, intocmai cand mi-am deschis *cutiuta cu surprize*. In prima instanta am dat de-o sticluta cu parfum..a mai ramas putin si astazi, caci am evitat sa-l mai utilizez. Am privit-o, am inspirat adanc si am pus-o la loc...apoi am dat de-o carte...veche si neingrijita, dar imi era dor s-o citesc. Insetata am deschis-o ca sa descopar sute de pagini albe, nescrise...se mai vedea pe-alocuri cate-o litera stearsa..intr-un cuvant caietul meu de amintiri s-a sters singur. De ce? Pentru ca-s amintirile pierdute de care vorbeam anterior, si pentru ca nu m-am transformat intr-o icoana, pentru ca simt, simt ceva ce niciodata nu mi-a facut placerea de-a cunoaste o forma a Raiului..Raiul meu si Raiul tau, Raiul nostru..Raiul a ceea ce ne leaga permanent, ca-ntr-un concert de Bach pe care nu-l poti oprii..sau ca-ntr-un dans pe care nu-l poti abandona.
E la fel de simplu ca-ntr-o piesa in care TREBUIE s-apari..esti personajul principal..esti cel care-i surade cortinei de roze ridicandu-se, lasand deasupra capului petale trandafirii si coborand o imbiere aparte..cu toata splendoarea ei iti lasa la final o alura de invingator, caci stii ca nu te-ai balbait, nu ti-ai ratat nicio replica, nu te-ai impiedicat, etc etc. Dar oare...ti-ai adus aminte cine esti tu cu adevarat?
Pana la urma nu-i atat de simplu cand iubesti..apari si dispari pe atatea planuri..plangi si razi in hohote dupa atatea situatii..atatea cosmaruri..atatea minciuni..razvratiri...dezmeticiri..Iti asumi un risc caruia nu ii poti ascunde nicio slabiciune, nicio lacrima, caci insusi riscul te face sa cazi in propriile carari vertiginoase catre un nimic inexistent. Cand spun ca iubesc, nu spun ca mi-am asumat un risc..insa riscul m-a inrolat pe mine printr-o obligatie pe care n-o contest..risc sa te pierd, si risc in acelasi timp sa ajung din nou intr-o faza embrionara, asemenea particulelor si antiparticulelor din illo tempore, care n-au habar de ce urmeaza sa li se intample..din nou..mereu..intr-o continua expansiune.
Deocamdata cutiuta cu surprize s-a oprit la un obiect simplu pe care il tin acum in mana si il tot rasucesc, il tot citesc si-l tot aspir..o scrisorica, singura scrisorica pe care o am si care imi da certitudinea ca traiesc nu intr-un miraj, ci intr-o realitate superioara celei mai fantastice, iluzorii, benefice si desfatatoare himere.