A trecut mult timp, atat de mult timp incat nu imi mai amintesc de unde au pornit crengile care se intind acum si se dezmortesc, unde e trunchiul care le imbata de viata si de curaj sa mearga mai departe..spre cer. Nu imi mai amintesc cum eram atunci cand priveam nucul din gradina si mi se parea un arbore imens, in care imi era frica sa ma urc ca toti ceilalti din fata blocului.
Astazi, a ramas un trunchi injumatatit, ale carui crengi abia s-au regenerat, dupa ce a venit armata de muncitori sa il taie cu o vara in urma. Cand eram copil, ma simteam ca si nucul secat de putere dupa atatia ani in care nu a putut sa se opuna fortelor care il escaladau, care ii rupeau crengile si frunzele, care il dadeau cu var, care il scuturau in fiecare toamna...intotdeauna a fost tacut si nu s-a opus..Asa eram si eu, desi abordam tehnici de ripostare la pedepsele parintilor, nu ma puteam opune legilor naturii de acasa..nici macar acum nu pot. De fapt, privarea de dreptul de a ma opune si a riposta a degenerat in obligatia de a ma supune, de a asculta si de a face asa cum trebuie, nu asa cum mi-as dori. Am stat intr-o zi cu fruntea lipita de geam uitandu-ma in gol, in timp ce afara ploua, iar cerul se intunecase atat de tare incat cu toate ca era dimineata aveai impresia ca se insera..nucul se afisa tacut din nou chiar in fata mea, clatinandu-se, respirand parca atat de linistit. Era batran, crengile se aplecasera tare de greutate, trunchiul batotorit si radacinile uscate abia facand fata greutatii..stiam ca nu avea sa mai fie acolo pentru multa vreme. Cu totii au probleme fata de universul care ii inconjoara. De regula vecinii au probleme cu nenorocitii aia mici cu maini si picioare care intra in gradina si rup flori sau scutura nucul, oamenii bolnavi cu cei care se joaca in fata blocului cu mingea, obositii cu cei de deasupra care canta la pian sau asculta muzica, altii cu ei insisi...Oricum, in niciun fel nu e sanatos.
A trecut prea mult timp. Nu imi amintesc de ce m-am gandit sa scriu despre nucul care nici macar nu mai arata a nuc si pe care nici nu il mai pot vedea atat de bine de la fereastra, pentru ca unii s-au decis sa il taie..De ce? De ce unii sunt mai prosti si altii mai viteji numai pentru
ca au mai multa autoritate asupra unui lucru? De ce oamenii slabi si timizi nu pot sa se afirme, iar cei inzestrati cu patos si egoism ii conduc pe toti chiar daca gresesc? De ce se face abuz de absurditate si irelevanta daca uneori lucrurile sunt mai simple decat ne sunt infatisate? De ce e greu sa ii dai unui cersetor o moneda de 10 bani, pentru ca te gandesti ca isi cumpara o tigara strangand de la 7-8 oameni?...Te-ai gandit ca omul ala nu are niciun motiv sa fie uman, sa traiasca la fel ca toti ceilalti care se bucura la masa cu tot cu tigara si cu tot cu alcoolul care le pica bine de fiecare data? Nici eu nu mi-as cumpara mancare, cel mai probabil...atata timp cat nu m-as putea bucura de ceea ce primesc. M-as bucura sa primesc o masa in loc de un ban, m-as bucura sa ma ajute cineva sa merg la scoala si sa pot fi ca toti ceilalti, nu sa imi irosesc voluntar zeci de ore din viata fumand cate 3-4-5-1000 de tigari pe zi, in functie de cat de buna a fost ziua respectiva la cersit. Poate ca si nucul meu ar fi dorit ca cei din jurul lui sa il priveasca in primul rand ca pe un nuc, nu ca pe o sursa de nuci sau ca un loc potrivit de ascunzis la vreun joc..sau ca pe o adunatura de frunze din care poti sa rupi cate vrei ca sa faci mancare cu apa si pamant cum facem toti pe la o varsta...
Ce suntem noi, ca oameni, fiecare pentru fiecare? Sursa de ajutor, sursa de placere, motiv de cearta, de sprijin? Da...asta suntem..si desi fara sa ne dam seama, cersim la fiecare colt sa fim vazuti pentru altceva, nu pentru ce putem oferi, pentru ca de oferit dam zilnic motive de prefacatorie, de false impresii, de eforturi uneori nemeritate. Cu toate astea, ne-am gandit vreodata oare de ce oferim si oare ce putem oferi fara a ne gandi la vreo strategie de daruire? Pentru ca suntem oameni, pentru ca avem maini, picioare, cap, minte si suflet oferim iubire, repulsie, prietenie, dar pentru ca iubim, uram si suntem prietenosi nu suntem oameni..devenim oameni numai atunci cand cei din jurul nostru vor constientiza ca nu suntem masinarii de sentimente sau statusuri asteptate, ci oameni ca ei, care desi sunt timizi, au o parere, care desi sunt autoritari si rai, au un suflet care poate plange de singuratate, care desi sunt cum sunt..ne fac pe toti sa devenim masinarii..Nu mai suntem ce am fost..nu mai pot sa imi amintesc cum am fost...
