Doua stele

Astazi...sta pe o banca la miezul noptii uitandu-se in gol spre cer, catre ploaia de stele care pare ca se apropie tot mai mult de fruntea lui, accidentandu-l. Nu mai e ce parea a fi, sau cel putin, nu e ceea ce si-ar fi dorit sa para..de atatea zile sta pe aceeasi banca si se uita in sus, parca asteptand...are un carnetel in mana pe care mai scrie din cand in cand, fara ca macar sa isi aplece capul spre acesta. Oricum, scrisul lui e perfect..literele lui sunt perfecte de acolo de unde provin, de acolo de unde sufletul freamata si plange, dezamagit de noaptea din care nu se mai poate strecura spre lumina. Aude din departare pasi apropiindu-se lent de el...rupe paginile din carnet si le mototoleste, aruncandu-le cat de departe poate. In umbra se distinge forma unui barbat, cam de varsta lui. Ajung la o distanta poate prea mica si se uita furios unul in ochii celuilalt. Cel care a venit zambeste diabolic, iar cel care il priveste, il vede printre colbul prezent in lacrimile care ii dau de gol rana..o rana neinchisa, de prea mult timp..
El a iubit-o. Si ea l-a iubit pentru prima oara, el i-a dat intaia sansa sa fie fericita, iar ea a primit-o, necunoscatoare si lipsita de teama necunoasterii..Insa..el a lasat-o sa fie poate..prea fericita. El i-a suflat avantul in aripi ca sa zboare mai sus, spre libertate..el a indemnat-o catre cele mai scumpe parfumuri, el i-a insusit increderea ca e unica..si asta l-a impins intr-o ceata si mai adanca, pana s-a prabusit intr-o prapastie..si..inca si acum se mai prabuseste, in gol, aducandu-si aminte de refuzul ei...Caci cel care se afla acum in fata lui i-a devorat complet sufletul, lasandu-l sa bantuie o lume halucinanta, nemaigasindu-si linistea..El i-a luat ceea ce ii oferea siguranta unei dimineti luminoase..
El a aparut in fiecare dintre ele ca sa o stinga si sa o prefaca in scrum, fumand din ce in ce mai lacom din tigara lui, ajunsa la jumatatea chistocului..cel mai simplu, el i-a furat-o..si nu e doar atat, caci tot el a pierdut-o mai apoi, ea intorcandu-se la el..si plecand din nou..si iar intorcandu-se...iar el a spus sa-i dea uitare, mintindu-se cu o alta ea, cu alte noi aparitii publice si minciuni ..de unde..si minciuna fantomaticului de pe banca: credea ca l-a invins, ca ea e a lui si el a plecat definitiv...insa el...i-a luat-o de pe banca din ziua in care sta aici, privind in sus...i-a luat-o de pe banca pe ea, impreuna ca tot ce-i mai ramanea lui..o simpla si insuportabila viata, ramasa acolo inghetata de gand, de singuratate, de necunoscut..si nu i-a fost teama de necunoastere, ci a infruntat-o..confundandu-se cu ea dupa ce s-a desprins de viata fizica..Si a ramas acolo, bantuind aceeasi banca, pe care o va insufleti mereu...e banca vietii lui, caci sfarsitul e un nou inceput, inceputul in care o va iubi pentru totdeauna, la fel ca ploaia de stele care se desfasoara acum pe fruntea lui..si printre gene..doar 2 stele luptatoare, una pentru cealalta.

Mai departe..

Nu am mai scris de mult timp, am uitat sa scriu, orbita ca toti increzatorii bolnavi de-o fericire lucida si mincinoasa, ca atunci cand pui un pariu cu entuziasmul si increderea in convingerea ta..ca la final sa se darame totul si sa ai o dezamagire mai mare decat orice alta pierdere spontana..absentez..mai scriu putin..si totusi, ce rezolvi daca nu dormi? Se zice ca insomniile ingrasa..iti faci procese de constiinta referitoare la tine..te complexezi..pentru ce? Pentru ce e bun sa te autodistrugi daca oricum nimeni nu observa decat defectele..eforturile sunt ultimele pe care le vor aprecia..pleci pe un drum dirijat de un optimism teatral care iti indica directia gresita si ajungi intr-o intersectie ciudata..intersectia dintre drumul tau si drumurile celor din jurul tau..hm..acum ce faci? Iti dai seama ca totul nu se compune numai din tine si atat, ca indiferent de cat de mult te minti singur te intalnesti cu prezente care sa-ti rastoarne pozitivismul. Te izolezi..la ce e bun? Cui crezi ca-i pasa?..iti afisezi un zambet discret in spatele caruia se insira numai frustrari si neajunsuri..nimic nu te multumeste, dar nici nu tu ii multumesti niciodata pe ceilalti..te intrebi ce sa faci cu tine si nu gasesti niciun raspuns..de ce..? Pentru ca nu esti destul de singur ca sa recunosti ca te intereseaza drumurile lor..celor care te evita si te urasc aparent subtil..practic..atat de vulgar.

Iti ocupi timpul cu regrete..cu trecuturi si obstacole dezaxate..te pierzi in latura unei axiome a sentimentelor..te intrebi oare daca au existat vreodata sau doar te-au mintit ca te-au cuprins..si totusi..niciodata nu primesti un raspuns..nu stii ce se intampla cu tine si cu cei din jur..iti cauti un rost si nu-l gasesti decat in tine insuti, daca ai o mica demnitate fata de sine..si daca nu o ai..ramane sa redevi acel neobservabil deprimat de dintotdeauna..cu ce scop? cu niciunul..a fi intr-o stare irecuperabila e ca o reconciliere cu adevaratul tau sine..niciodata n-ai fost altfel..decat asa cum te simti acum..ca si un melc care nu vede care pas il zdrobeste inainte sa simta ca i se zdruncina casa si organele..e dezgustator, stiu..dar e o comparatie buna in relatie cu momentul in care simti brusc ca esti lovit de nimeni altcineva decat de propriile greseli..si..ce daca iti pare rau, nu mai are nicio insemnatate pentru nimeni..in cea mai adanca infrangere a ta..cu siguranta exista ceva care nu depinde de cine a infrans..adica..ceva care nu depinde de reactiunea faptelor tale..ci de actiunile celor care te ranesc..sau cine stie..celor care te mint cu afectiune, prietenie, interes s.a.m.d. Totul pare o interesanta linie paradisiaca..o linie interesanta..care se transforma intr-o inselaciune a mintii halucinand... si-ti da impresia ca himerele din jurul tau se misca in concordanta cu aspiratiile tale..cazi liber in propriile tale ascensiuni catre ceva mai bun..ajungi in acelasi abis din care ai pornit..dar ce-i asa de dificil de exprimat? E doar o singuratate, un camp magnetic pe care l-ai renegat idolatrizand gravitatia sentimentului..suna romantic si prostesc..caci indiferent de cat de fericit te face, tot singur ajungi..totul pare perfect si definitiv..pana apare momentul in care te reintersectezi cu adevaratul sine..i-ai da picioare si pumni sa dispara dar nu te lasa in pace..asa ca..n-ai altceva de facut decat sa-l accepti si sa te resemnezi..suferi..eh, tragedie..ai mai suferit, nu? nu pare real, pare un cosmar..dar iti mai tii respiratia o data si iti dai seama ca totusi ai nevoie de aer deci..nu visezi..e propria ta minciuna, visul continuu de fericiri si perfectiune in care inoata singuraticul inger nepasator..de ce i-ar pasa si lui? Te lasa sa cunosti mai departe..

Incercand sa inteleg..

Intuneric...instrainare de propria casa si de propria viata, ura fara de incercari si lenea preludiului lor..Parafrazez pe cineva care mai demult a spus ca preludiul nu infatiseaza deznodamantul..dar il lumineaza..si totusi cateodata atat de mult il intuneca, daca si el e negru..
Negru de dimineata, negru dens noaptea, negru in fata ochilor si toropeala continua..Oboseala morbida inauntru, dincolo de geamuri si departe, mult mai departe de cerul spre care ma uit des, incercand sa inteleg...
Ce e intunericul..care e remediul lui..si de ce persista? Demersul simplu al unei iluzii intunecate e doar optiunea de a nu starui asupra viselor..iar solutia suprimarii lor e suprimarea dezolarii. In locul ei sunt atatea lucruri frumoase..si totusi, in lipsa lor aceeasi boala ma cuprinde, o aversiune neostoita, inexpugnabila, rea...Factorii mai puternici decat iubirea sunt cei de aici, de unde scriu si de unde as vrea sa plec..departe, mult mai departe de cerul spre care ma uit des, incercand sa inteleg...
Ce e tristetea? O cunoastem de fapt sau suntem doar prea pesimisti? Suntem inlantuiti de dorinte romantice de a ne dramatiza trairile si cu toate astea, efectul lor nu e decat o tragicomedie.
Imi spun ca de maine am sa zambesc..si imi respect promisiunea pana sa ma intorc aici, unde imi amintesc ca traiesc intr-un loc amorf. Timpul nu trece, corectitudine, concizie, respect, incredere, ingaduinta...termeni concreti cand sunt in preajma fericirii si concepte abstracte aici..de unde iar ma uit spre nicaieri, incercand sa inteleg..
De ce singurul loc in care dorm trebuie sa fie acela in care chiar si somnul e o obligatie..dar o cheie catre locul spre care privesc mereu, cand vreau sa-i fiu mai aproape...si totusi, sunt prea departe de a-l atinge in timpul aparent lipsit de margini, inexistent, inert si malefic..si distruge ultima clipire de dinainte de a-mi dori sa nu mai fixez tavanul in timpul noptii, prefacand-o intr-un cosmar prelung...care acum e un obicei al spatiului meu autodistrugator.

Cosmar

Cand simti ca te autodistrugi varandu-te intr-o pestera intunecata si inghesuita.... Cand stai ticsit, iti e frig si lacrimile iti ingheata pleoapele, cand doar tu esti de vina ca esti un om al pesterii, cand te blochezi si nu mai poti da piatra la o parte sa iesi, cand totul se va termina pentru tine in curand..caci daca nu mori de durere, o sa ingheti de ciuda neputintei in fata destinului..

Cand la un moment dat adormi sub patura de ganduri privind printr-o vitrina de vise naive si te trezesti tresarind cu pleoapele blocate..cand iti dai seama ca te-ai trezit in acelasi loc, cu acelasi sentiment de vina si la fel de neputincios..cand ai prefera sa mai traiesti o singura zi ca sa iti revezi viata de dinainte, atunci cand palatul de amintiri prefigura o speranta infinita, un vis implinit si un suflet detasat de fizic..cand lacrimile iti impovarau obrajii abundent si fierbinte de atata fericire, cand totul pentru tine se rezuma la zambetul celui pe care il iubeai, cel pe care acum nu il mai poti atinge si cel care te-a aruncat si te-a uitat in pestera de griji...atunci, care e un timp al paradisului pierdut.

Cand ai impresia ca esti invadat de culpabilitate si desertaciune, cand deasupra capului vezi o negura blestemata care purcede din acelasi intuneric demonic iar pamantul de sub picioare te face sa cazi in gol spre inceputurile tale..si renasti sub forma imprecisa, neobservabila, damnabila... Cand te condamni singur la inchisoare pe viata intr-o celula de lipsa de comunicare si vointa, cand sangele se scurge complet spre glezne si muschii cedeaza..si nu te mai ridici niciodata din patul in care zaci de atata timp pentru fericirea pierduta. Pentru ca nu e atat de usor sa iti amintesti si sa zambesti si pentru ca cel mai usor tratament pare sa fie remediul aparent inaccesibil, in care te refugiezi temporar, si pentru ca apoi te imbolnavesti si il abandonezi..ca sa te intorci in aceeasi dezordine din care ai pornit...treci in nefiinta.

Cand traiesti intr-un mediu murdar, cand nu te mai preocupi de curatenia din tine si de langa tine, cand afinitatea pentru delicatete s-a transpus intr-o afinitate catre un dezgust inabordabil, cand scapi din ochi planul de idei si ramai dezvelit de toate scuturile..atunci, cand pestera ferecata ti-a vorbit pentru prima oara, atunci ai inteles ca intr-adevar nu mai ai scapare..Inghesuit, tremurand de vinovatie si de frig, iti frangi pieptul cu ambele maini si astepti sa te gaseasca cineva, cu toate ca..e doar un cosmar peren pe care il ai din banca de la scoala, din patul de acasa, de pe strada..de pe oriunde, si de care nu mai scapi..pentru ca te va absorbi intr-o nebuna de nebuloasa haotica a trecutului nimicit de viitor...un melodic cosmar..si neistovite note de rani si stigmate..cum sa-l invingi cand esti propriul lui degustator de otrava?

Minte nebuna si singura

Avem o minte dirijata de un algoritm straniu si excentric; nemarginite ecouri ale trecutului si zbuciumul prezentului anticipat, trait, uitat, refulat, reamintit. Un inceput si un sfarsit, o zi si o noapte, o adiere si o strafulgerare, clipe trecatoare, nori mai rapizi si mai zgomotosi, clipe de grindina sau momente de asonanta, prea mult timp pierdut sau prea multa liniste. Tumult de experienta, echivoc de constiinta si sentiment, o eterna contemplatie si o insolita, temporara, luciditate. Vise prea indepartate de atmosfera si realitate prea necrutatoare.

Nu vrem sa credem si totusi ne aplecam vertiginos spre consecintele faptelor noastre, sau ale celorlalti. Nu ne abtinem de la viciuri si totusi pretindem a fi sanatosi. Nu iubim si totusi ii uram pe cei care se tin de mana pe strada. Un subconstient in convulsii care culmineaza in moarte clinica, un experiment esuat de a ne mentine puternici pentru totdeauna, un infailibil esec si o imprecatie a sortii. O indestulare continua si o impresurare de temeri, supozitii, dar lipsa de ambitie.

Sentimente tulburatoare, morbide, care ne ineaca mintea hipnotizata, ii dau aceleiasi minti dezumanizate mirajul perfect catre a se stinge mai perfect decat afectele aparent lipsite de granite, de garduri, de paznici, de ingeri..dar atat de des asediate de demonii raiului de iluzii traversat de un rau de lacrimi. Suferinta apasa tamplele si curge prin vena timpului, departe, orbeste, hranindu-se cu oxigenul plamanilor nostri si culcandu-se cu ordinea nativa a organismului.

O saturare care debuteaza cu incarcerarea viziunii reale, continua cu buimacirea spiritului si se incheie cu un ciclu de iluzii intangibile. Atunci cand atingem cu varful degetelor fulgii de pe marginea pervazului, atunci cand sarutam ceea ce iubim si iubim ceea ce imbratisam cu inima, atunci cand suntem pregatiti sa ne decapitam principiile si sa ne torturam celulele, atunci e momentul sa ne gandim ca simturile ne omoara. O povestire e un basm mai bland, dar un basm e o poezie nebuna, inconstienta, care satureaza mintile unor copii manipulati de feeric. Dramaturgia..o imitatie la fel de iluzorie si manipulativa. O instigare continua la ipohondrie, la mandrie, la orgoliu si speranta exagerata. Un drum drept, intunecat si simplu, catre propriile noastre pacate..si..o cainta pierduta la un popas numit singuratate disperata, caci mereu, sau intr-un final, tot singuri ne trezim.