Cosmar

Cand simti ca te autodistrugi varandu-te intr-o pestera intunecata si inghesuita.... Cand stai ticsit, iti e frig si lacrimile iti ingheata pleoapele, cand doar tu esti de vina ca esti un om al pesterii, cand te blochezi si nu mai poti da piatra la o parte sa iesi, cand totul se va termina pentru tine in curand..caci daca nu mori de durere, o sa ingheti de ciuda neputintei in fata destinului..

Cand la un moment dat adormi sub patura de ganduri privind printr-o vitrina de vise naive si te trezesti tresarind cu pleoapele blocate..cand iti dai seama ca te-ai trezit in acelasi loc, cu acelasi sentiment de vina si la fel de neputincios..cand ai prefera sa mai traiesti o singura zi ca sa iti revezi viata de dinainte, atunci cand palatul de amintiri prefigura o speranta infinita, un vis implinit si un suflet detasat de fizic..cand lacrimile iti impovarau obrajii abundent si fierbinte de atata fericire, cand totul pentru tine se rezuma la zambetul celui pe care il iubeai, cel pe care acum nu il mai poti atinge si cel care te-a aruncat si te-a uitat in pestera de griji...atunci, care e un timp al paradisului pierdut.

Cand ai impresia ca esti invadat de culpabilitate si desertaciune, cand deasupra capului vezi o negura blestemata care purcede din acelasi intuneric demonic iar pamantul de sub picioare te face sa cazi in gol spre inceputurile tale..si renasti sub forma imprecisa, neobservabila, damnabila... Cand te condamni singur la inchisoare pe viata intr-o celula de lipsa de comunicare si vointa, cand sangele se scurge complet spre glezne si muschii cedeaza..si nu te mai ridici niciodata din patul in care zaci de atata timp pentru fericirea pierduta. Pentru ca nu e atat de usor sa iti amintesti si sa zambesti si pentru ca cel mai usor tratament pare sa fie remediul aparent inaccesibil, in care te refugiezi temporar, si pentru ca apoi te imbolnavesti si il abandonezi..ca sa te intorci in aceeasi dezordine din care ai pornit...treci in nefiinta.

Cand traiesti intr-un mediu murdar, cand nu te mai preocupi de curatenia din tine si de langa tine, cand afinitatea pentru delicatete s-a transpus intr-o afinitate catre un dezgust inabordabil, cand scapi din ochi planul de idei si ramai dezvelit de toate scuturile..atunci, cand pestera ferecata ti-a vorbit pentru prima oara, atunci ai inteles ca intr-adevar nu mai ai scapare..Inghesuit, tremurand de vinovatie si de frig, iti frangi pieptul cu ambele maini si astepti sa te gaseasca cineva, cu toate ca..e doar un cosmar peren pe care il ai din banca de la scoala, din patul de acasa, de pe strada..de pe oriunde, si de care nu mai scapi..pentru ca te va absorbi intr-o nebuna de nebuloasa haotica a trecutului nimicit de viitor...un melodic cosmar..si neistovite note de rani si stigmate..cum sa-l invingi cand esti propriul lui degustator de otrava?