Tu, albastrule

Sa fie oare un blestem, un cosmar, o nascocire a propriei mele firi? O pierdere acerba, inversunata, stricata si molipsitoare? Sa fie oare motivul pentru care fug, speranta pentru care poposesc sau ideea pentru care mai glumesc din cand in cand? Sa fie...o bacterie prezenta in aer, in apa, in mancare, in voi toti care spuneti ca sunteti cinstiti?

Continui sa cred ca e doar o imaginatie, o pictura pe un trepied inalt, abandonat intr-o poienita de inspiratie si golit de substanta. Nu mai inteleg nimic din imagine decat acelasi albastru pe care il uitasem. Albastrul meu celest, ironic, dureros..capabil sa imi taie calea de fiecare data cand ma vede pe strada, ca sa imi capteze atentia si sa ma prabusesc intr-un lesin aproape fatal. Albastru celest ca un glont care asteapta oportunitatea de a-mi strapunge pieptul..albastrul care fierbe in ochii mei si se varsa in fluviul vinovatiei. Am uitat de el..albastru marin..albastru senin. Tu, albastrule, te-ai coborat asemenea unei petale si mi te-ai asezat pe umar intovarasindu-te fara aprobare. Tu, nesabuitule, blamabilule, tu, care mi-ai rapit un an din viata ca sa-mi arati ca nechibzuinta e mai puternica decat iubirea. Tu, oratanie, pleaca din calea mea si adu-mi inapoi culoarea rosiatica a firii vindicative. Jurnalul sa ti-l asterni pe patul vulnerabil si sifonat, sa faci ce vrei cu umilinta, disperarea si inocenta mea, sa pleci cat mai departe, sa uiti de mine. Tu, albastrule, da-mi apusul inapoi!
Inca nu am timp de tine, inca nu vreau sa te vad. Condamnabilule! Te-am repudiat de mult, de ce nu imbratisezi si alti orbi, alti increzatori in nimicul asta de iluzie, toti care privesc la cer visand tot felul de stelute undeva acolo departe, alegandu-si una si tremurand de-atatea frisoane la amintirea unei persoane cine stie cat de importante? Tu, albastrule, loveste-i pe cei necunoscatori, desfa-le cureaua de la gat care ii face sa se aprinda de patos. Tu, monstrule, de ce niciodata nu esti acolo unde lumea are nevoie de tine? De ce nu pleci? Sunt bine!