Clipirea intr-un ceas de meditatie se schiteaza intr-un pas lasat in urma plajei de regrete, mi-am pierdut mintile intr-o agonie, intr-o nebunie care ma indruma sa numar fibrele de nisip, care ma convinge de adormirea durerii, ca sa pot sa ma arunc complet in bratele ei negre, spinoase, incarcate de insomnii, cosmaruri, iluzii...factori ideali pentru a-mi declansa un plans inghitit de-o revarsare de suspine, retras de involuntara refulare...cat timp sa mai lupt cu himera mea? Cand, precum un fel de canon imbecil, devin prada unei inselaciuni numite iubire pe care atat de inexpresiv afirm ca o detest...ca e un nimic menit sa imbolnaveasca minti lucide, ca e un vaccin contra propriei vieti...un drog cu efect letal imediat, iar eu nu-mi doresc sa mor.
Marea...unica dragoste opusa reprehensiunii pe care o transmit pretutindeni si oricand..starea mea latenta de slabiciune...singura inclusa in ratiunea mea "sofista" din punctul de vedere al handicapului numit romantism, caci multi il considera remediu, dar si proces imanent al vietii umane. Pentru mine, marea le concentreaza pe toate sau mai bine spus, marea e sufletul intregului Univers. Marea e nucelul vointei de a intra in eternitate, marea poate sa fie un ansamblu de amoruri sau un amalgam de sfasieri...in mare ma inec zi de zi tot cautand un amarat colac de salvare; pacat ca n-are cine sa mi-l arunce..e marea mea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu