Nu stiu de ce, sau nu vreau sa stiu de ce in general fac intocmai ce imi propun sa evit..capcane captivante si ineluctabile, unele fatale..altele placute de care nu regret nicio clipa, cum mi s-a intamplat ieri..Ieri cand mi s-a prabusit cerul in cap si m-am trezit singura intr-o lume straina, nestiind incotro sa merg, la ce usa sa bat si cu-i sa-i cer un dram de mila, am dat de-un sentiment. Pana recent ma deprinsesem cu un caracter placid, apatic, indiferent, de nesensibilizat, ma hraneam cu suferinta celor din jur, provocata chiar si de mine, si de fierea care fierbea in mii de cazane pline de ura..nu mi-ar placea sa amestec din nou in ele, mai ales acum cand servesc la o masa primitoare care lasa bacsis.
Din nou nu stiu de ce scriu acum, dar stiu ca trebuie sa continui sa transmit ceva aproape imposibil de explicat. Ursuza ca de obicei, rataceam printr-o tesatura de lacrimi inodora, incolora, inexistenta, pe care doar eu o vedeam, reflectand revelativ ca ma sugruma pretutindeni, mereu. Ieri incepusem sa vad mai bine dincolo de lentilele pline se colb interminabil. Sunt aproape de o semi-revolutie interioara. Pentru ce? Pentru ceva ce n-am mai simtit demult. Si nu stiu daca-i in favoarea mea. Cand credeam ca predilectia imi era sa zambesc temporar in aceeasi spontaneitate din rutina zilnica, am cunoscut zambetul permanent pentru o realitate care paradoxal, o iubesc. Uram si realitatea, si visul..vesnic complotand impotriva mea. Si nu mai oboseau nenorocitele de sclave ale mintii sa-mi inabuse luciditatea, asa ca am luat primul zbor catre cer. M-am prabusit chiar ieri, chiar daca tot ieri plecasem. Eram in cadere libera spre ocean si brusc pluteam..destinul imi soptea ironic un noroc mascat de-o iluzie, realitatea ii dadea pumni din toate partile, cand m-am trezit stand pe o mana la birou cu un telefon in cealalta mana, gandind in gol, clipind himeric, imaginativ..absentand..cine sau ce era salvatoarea realitate? Oricat de rau ma prabuseam, mai mult ma inaltam spre constientizarea unui lucru nou si distins in capacitatea mea de a acorda atentie. Ce-i aia sa acorzi atentie? Sau ce era?...
Iubesc o realitate..nu mi-e rusine..recunosc ca-mi place dar ma tem ca ma va obseda din nou tocmai prin eleganta, eminenta, inteligenta, frumusetea si perfectiunea sa..Atat de perfecta pentru mine ca donez lacrimi unui centru al bolnavilor de fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu