Trădarea minciunii profanatoare (act științific de defăimare)

Râvnim să credem în istoria sunetelor tremurând în jurul și întocmai înăuntrul nostru, izbutim să le înțelegem, să ne încredem în ele, ca într-un final să devenim cei mai sinceri, inocenți prizonieri ai realității. Marea problemă genuină a umanității e aceea că a fost înzestrată cu darul auzului, cu exceptia acelor "glorioși" surdo-muți, capabili să nădăjduie în ceea ce își zămislesc din proprie perspectivă.

Când mințim ne luptăm cu mascarea imediatului de a reacționa nervos: ticuri de tip clipit des, joaca aparent neobservabilă, fluența bună, dar accelerată, și asa mai departe. Bineînțeles, cu toții cunoaștem fleacurile astea, însă mult mai puțin învățăm să ne stăpânim. Minciuna murdărește un om venit pe lume tot dintr-o minciună, minciuna că dragostea e eternă; din păcate rezultatul ei moare sub impulsul îmbătrânirii. Ne mințim pe noi înșine cu ceva infinit, indiferent de crezul urmărit. Să dăm ca exemplu o prietenie: jurăminte, secrete, zile, săptămâni, luni, ani de devotament și...o minciună. O singură minciună, căreia i se închină chiar zeci de ani evaporați inopinat.

Avea dreptate Cioran când spunea că înseși Religia detronează Credința instalându-ne într-un Vag din care nu mai izbutim să ieșim. Și eu mă lupt la nivelul alternativ de Preconștient cu evoluția către o siguranță indiferentă, constantă, pe care s-o pot formaliza, practic o transcendență într-un ineluctabil personaj de filme SF.  Devin brusc singura mea Credință, singurul sprijin de încredere, pe care mă bizui în momentele de iradiere completă a unei beatitudini inexprimabile ca apoi, obosind de atâta prefăcătorie, să cad într-un subconștient persecutat de angoase. Unica șansă e întoarcerea către Religie, căreia îi stă în putiință să mă vindece prin binele pe care îl implică. Cioran sublina o altă problemă etică (vezi „Silogismele amărăciunii”), a Vagului indus de un factor instituit să marginalizeze încrederea în sine și decizia unilaterală (lucru cu care sunt total de acord). Mai nou, înainte de a ne realiza o dorință tinzând să se descarce în realitate, trebuie să gândim reacțiile posibile, sau reacțiunile unei forțe nevinovate. Încercăm să ne exprimăm o părere, ne mințim că e neprihănita afirmație democratică și subit, apar criticile înjositoare, pătate, a unor oameni invidioși, ordinar crescuți, a căror preocupare e aceea de a supraveghea un ideal. Oricum idealul e o himeră provizorie; vor vedea cu ochii lor atunci când va fi estompată de senzația de incompletitudine.

Un transcendent precum "Insula lui Euthanasius", privit de pe poziția Cezarei nemăritate cu destinul, ar putea fi imaginea inedită a omului ca spectator al vieții fabuloase; Chemarea obiectelor din ambientul comun e o amăgire iminentă, iar chemarea obiectului din opoziție, unicul, si anume creierul, e o minoritate acaparată de universul Vanitas Vanitatum. Tot Cioran spunea că „nimicul care ne înconjoară suferă de prezența erosului care este și el o înșelăciune atinsă de existență”. Într-un cuvânt, istoria universului de obiecte și ființe care ne înconjoară se limitează, exclusiv, la un nimic solit să dezamăgească, adică tiparul perfect de declanșare a aprehensiunii, a instabilității, a unei sfere de sentimente proiectate într-o manieră distructivă. Erosul va fi produsul unei născociri și impuneri proprii, mai mult sau mai puțin voluntare, însă indispensabile, căci mintea omenească nu poate supraviețui decât cu dragoste, refugiul (și nu refularea) va fi cel din urmă stadiu în care zenitul culpabilității nejustificate își va atinge scopul. Să ne reamintim mitul lui Eros și Psyche: în ciuda faptului că povestirea parcurge un dramatism original și captivant, pagina următoare a aparențelor prefigurează o altă lume, lumea înțelesurilor multiple, unde împăcarea sufletului ispitit de iubire (reprezentat de Psyche) cu conștiința, devine ori un apogeu, o secare a oceanului, cunoscut de anumite personaje sub numele de axă negativă a apolinicului, ori o instalare a echilibrului, practic a detașării de un dionisiac pus pe jarul disperării.
Cel mai important lucru, în momentul în care omul recurge la acțiunea de “a minți” este acela că țelul principal se va contura în primă instanță sub pretextul unui interes subiectiv, un câștig în favoarea celui care păcătuiește prin viu grai. “Minciuna are picioare scurte” dar rămâne cu mâinile? Mâinile acestea diabolice (în cazul în care nu cunoașteți puterea nevăzută a membrelor superioare, ca singure elemente responsabile pentru binefacerea sau înrăutățirea unei vieți, avem cazul medicului sau criminalului).

Așadar, minciuna moare odată cu omul, căci el se naște prin ea și e înrăurit inevitabil; și totuși, încă există dovada că un conștient sănătos are o forță vindicativă, invincibilă, cu o condiție: refularea.