Dezolare morbida

Se complacea un cantec de seara cu o dorinta de evadare, se contopeau intr-un vis undeva aproape de singura stea indepartata la care priveam...si parca ea insesi canta lunatica, insetata de companie...

Canta spre mine dar prea tarziu sa-i raspund. M-am risipit in mii de franturi de vina purtate in jos spre-un infern al dezolarii, de unde se ridicau grav intorcandu-se cu fruntea aplecata, evitand sa-mi raspunda intrebarii: De ce m-au parasit? Mii de franturi dezinvolte iubitoare ale anarhiei interioare, pleaca, calatoresc departe de mine, amintindu-si ca tot eu le dau viata, cu mahnirile, grijile si prostiile mele…

Stau…fredonand o melodie pe care prevad c-am s-o mai aud intr-o vreme indepartata..cand steaua va disparea si isi va face aparitia in contopirea din visul meu fantezist..

O stea deasupra unei mari line, intunecate, in temelia careia se odihneste o coroana imesa de lumina..corola de motive de meditatie spre alt vis..

Sa ridici un val peste genunchi asezandu-l ca pe-o carte, citind launtricele sale teme de importanta ale miilor de melancolici..recitind si impaturind o pagina pe care scrie: stau in sezut pe nisipul rece, umed, contepland asupra marii…

Titlul zice in schimb altceva: cum sa-ti amintesti ca insensibilitatea nu-i vadit-complet umana, si nu-i de pe taramul umanitatii..e de-acolo, din mucegaiul ce patrunde corola fantastica tintind spre ochii tai ploiosi..starnind furtuni..si inundatii..si uragane..la fel de justificate ca tsunamiurile provocate de ce stiu eu ce complot inuman.

Deci, in ochii nostri vegheaza un potential pacat sau demon conspirator impotriva esentelor plenare ale sufletului..si deci, noi suntem niste insensibili in genere, caci am uitat sa mai visam..ne plac povestile de dinaintea furtunii..sau inundatiilor..sau uraganelor..atat de failibile pentru noi. Si totusi, atat de raspandite prin toate colturile lumii.

Obsesie

Obsesia cu care vantul rupe frunzele de pe crengi cu atata fervoare, maltratandu-le la pamant unde isi dau ultimele ceasuri, uscandu-se si transformandu-se in colb, ca in fiecare toamna cand scriu ca sa uit de obsesia de a-mi face ordine in ganduri. Traiesc intr-un labirint de vise, amintiri, dorinte, dezamagiri. La un capat se afla trecutul si la celalalt o infundatura. Repetitiva, altruista obsesie de a ma intoarce in trecut am descoperit-o a fi volitional negativa, cand renunt la cei din jur si imi citesc propriile scrisori/povestioare de prin caietele abandonate in cel mai inferior raft din biblioteca...adorm...peste cateva ore ma trezesc cu ochii umeziti de ...lumina uitata aprinsa deasupra universului meu docil de sentimente spulberate sau care inca lupta cu mine. Sting lumina uitand sa adorm, deschid geamul..

In intuneric vederea mi se linisteste pana la netezire, se cristalizeaza si nauceste imaginatia, desi disting perfect. Obiectele ma privesc din vitrina, cartile stranuta tumultos sarind parca direct in ring inegal, tavanul se tot incolaceste deasupra patului sforaind a hibernare.
Pe strada un stalp de lumina se-agata de un bec obosit si plictisit de molcomeala, tuseste si casca si el in surdina... Clipesc lent sa n-auda norii, sa nu cumva sa orbeasca lucirea tomnatica a stelelor de care imi va fi atat de dor... si-atat de mult n-am sa mai dorm ca sa-mi astup doar ochii intrand in imanenta albului fum ce izbeste cerul de pretutindeni..cand sufletele dorm. Dar stelele-s comori spirituale, ursesc mistuirea cu-n alt univers, incert prin identificare si vizibil prin revelatie. Vreau sa fie o noapte lunga...idila cu misterul sa razbeasca auria aparitie artificiala, rece de dimineata.
Vreau o cana de ceai si-o coala de hartie, caci strazile vor prinde viata si blocurile o continua nedumerire sau uimire asemenea celor din vraja unei nimfe. Apoi, sa mai iau o coala pentru a prelungi penumbra utopica din schita mea atat de similara unei nebuloase (nu-i asa?..mai stai un rand!)
Obsesia de a manipula in spirala cerul sau camera sau restul care n-are legatura cu altcineva decat cu mine, e aceeasi obsesie care ma face sa arunc jumatate de caiet tot rupand din el foi si imbrancindu-le cu piciorul spre usa. Scriu prostii. Nimeni nu intelege. E o obsesie.
Stalpul de lumina iar casca...si se stinge..tocmai mi-am risipit ultima pagina desenandu-l.

Din nou

Din nou ploua cu spaima si neintelegere, tuna cu regrete si spulbera visele, amageste orice evadare senina..cutremura cerul cu lacrimi vanjoase, neostoite, care nu vor sa se-ascute de socoteala rea. Vor sa mearga cat mai departe, cand simt din nou ca nu ma mai pot ridica, cand am acelasi picior in piept apasand tot mai puternic, tot mai absurd, fara noima, oprindu-mi suflarea si declansand alte sughituri, alte picaturi de ploaie. Durere fizica, durere reala..depasita de atata vreme de ceva inepuizabil. Semnalul sfarsitului sters pe chipul unui animal vanat cu cruzime de-atatea sageti otravitoare, impactul cu centrul organului vital si urletul de dupa, incununeaza placutul episod de suferinta..sufar din nou scriind cuvinte imbarligate, scot din nou o hartie si o mototolesc inainte sa fi scris pe ea..ma aplec s-o deschid si dispare..iar am impresia ca am uitat ceva, undeva, pe orizonturi straine la ani lumina distanta, iar tremur de frig intre patru pereti uitati in umbra, iar mi se cearta ochii si-si scuipa ca-ntotdeauna fara sens, uratind obrajii, umplandu-i de negru. Amfetamina imi inteteste faclia starii de nimeni absolut, din nou sper ca fug de inec cand imi trece alt val transant, nesovaielnic, peste cap..inghit apa cu duiumul si totusi traiesc, ma lupt cu marea la nesfarsit, ca s-ajung la mal candva, undeva, si sa ma ia din nou un crivat dureros catre larg..

Perfecti, infiniti, corecti si nu prea

Privesc un cer senin..cateva sageti sudeaza orizontul cu o agerime impresionanta..sparge norii de fum imprastiindu-i spre-un eter acoperit de pete de culori vii..se mistuie incet ravnind spre infinitul comun oricum..Doar e infinit..ce sa vezi, incotro s-o apuci..esti tu cu libertatea ta si visezi departe de realitate, departe de razele neastamparate si aproape de monotonia care intervine in orice obisnuinta..Un cer acoperit de stele, de nori sau un cer sticlos imi amintesc ca vremea e schimbatoare..ca ploaia vindeca praful maturat de vant peste tot, pana si in tine, cand sufli greu din cauza a nu stiu ce amintire sau durere prezenta..sau ca o zi caniculara in care apa rece vindeca un organism insetat si-un psihic intunecat de vremea anterioara..Nu-i mai frumos aici? De ce sa plecam atat de departe, de ce sa uitam ca suntem plasati pe harta, cu directie, cu sens, cu scop..cu lucruri mai putin incantatoare si cu multe fericiri, cand avem ocazia sa plecam singuri sau in doi catre un rai?..rai interminabil si plictisitor...
Nici macar nu exista vreun rai undeva, decat in mine, in tine, si in noi..cand dam de Serotonina sau Endorfine din plin...ca apoi sa ne amintim de vivacitatea infernului si sa ne apuce un moment in care nimeni nu ne iubeste iar infinitul s-a micsorat ca nici macar lupa bunicului nu-l mai gaseste pe tavanul de unde visam ca izvoraste...Cu toate astea unii inca ravnesc..
Necesar, omniprezent, adevarat, verosimil, sau niciuna? Indispensabila iluzie pe care o mentionez peste tot..e doar un pretext de manifestare a timpului nefericit..e doar o fantasmagorie, gogomanie..in argoul meu e doar o imputita care te face sa versi lacrimi anapoda si nici macar n-ai cum sa-i dai cateva ca s-o stearga din viata ta.
Voi, care credeti ca timpul a facut un popas ca sa puna niste crengute sa inteteasca jarul de minciuni, voi, care sperati ca cei care sufera din cauza voastra o sa va priveasca de la 2 m sub pamant cu o mana intinsa, voi, astia care inca aveti curajul sa afirmati ca sunteti de rasa umana, sunteti singurii care mai aveti un rai material, delimitat de noi, ceilalti, gloata de cersetori ai dreptatii, care in lancezimea noastra asteptam sa deschideti ochii si sa priviti din unghiul sufletului.
Monismul imi da dureri de cap zilnic..padurea, cu misticismul, "infinitul", linistea, caldura si implinirea pe care le inspira devine un controversat, conservat si consacrat loc al "regasirii infinitului". Plaja, cu atomi, aschii imprastiate de scoici intr-un faras de apa, devine oceanul nemarginii intr-un apus inghetat de..ore de cine? De aceeasi neindestulata iluzie.
In urma cu cateva zile imi vorbea cineva de promiscuitate..convietuirea mizera a unor suflete menite sa guste din imoralitate, savurand slabiciunea celorlalti si profitand de ea cu o foame morbida, inumana, demonica. Promiscuu ar fi sa spun acum ca persoana de langa mine va sfarsi in aceeasi groapa cu resturile mele, ca vom salaslui prin toate capetele lumii incercand sa cunoastem o vesnicie iluzorica..sau ca niciodata n-o sa sfarsim fara sa ne aducem aminte ca ne iubim. "Un fleac", ne-au ciuruit poetii astia imaginatia si visele..ne-am lipit cu totul de tavan si nu ne mai desprindem decat dimineata..si nu ne-am desprinde nici atunci daca ne-ar fi scris sa nu mai deschidem ochii..Sa mori in promiscuitate, n-ai mai avea nevoie de testament ca iti ia satana din prima jugulara, si-o sa arzi in infernul nemarginirii tale, si-o sa zaresti undeva, printre flacari fatale, o ciudatenie tumultoasa care rade isteric, si-o sa-ti dai seama c-ai facut cunostinta cu Iluzia, mama dragostei.
"Natura are oroare de vid", dar nici inclinare spre etern..caci spusa de-un filozof n-ar da deloc bine pentru extremitatile unui romantic. Filozof sa fii si cu siguranta raiul tau e mai aproape, un cuget adus la bun sfarsit dupa o buna perioada de framantare, perfectiunea in fata ochilor tai care dispare si-ti face loc pentru urmatoarea..Pronominalizand "luciferii" astia visatori, asadar oamenii visatori, as spune ca s-a format o lume multifunctionala care sta sa dispara.. cei care zboara se inmultesc cat ai clipi..iar cei care simt pamantul sub picioare in curand o sa-l simta inerent, peste tot, si n-o sa se duca intr-un rai, ci intr-o alta lume unde ar putea sa fie mai bun. Dar de ce ar fi? "Te-ai pus pe cruce da fraier Isuse!"
Cat de "infiniti" suntem cand injuram..cand ranim..cand ucidem cu arme reale sau virtuale..cand mintim..cand iubim in taina numai de placerea nerealizarii unui liant..etc etc..cat de infiniti vom fi in continuare..caci ne-am dezumanizat cu totii..a dracu Eva, saracul Adam..ai dat prea multe nume si acum ai prea multa mizerie de curatat...si-ai ajuns la un infinit propriu..si n-ai sa izbutesti niciodata sa aduci planeta la stadiul initial.

112-donati lacrimi?

Nu stiu de ce, sau nu vreau sa stiu de ce in general fac intocmai ce imi propun sa evit..capcane captivante si ineluctabile, unele fatale..altele placute de care nu regret nicio clipa, cum mi s-a intamplat ieri..Ieri cand mi s-a prabusit cerul in cap si m-am trezit singura intr-o lume straina, nestiind incotro sa merg, la ce usa sa bat si cu-i sa-i cer un dram de mila, am dat de-un sentiment. Pana recent ma deprinsesem cu un caracter placid, apatic, indiferent, de nesensibilizat, ma hraneam cu suferinta celor din jur, provocata chiar si de mine, si de fierea care fierbea in mii de cazane pline de ura..nu mi-ar placea sa amestec din nou in ele, mai ales acum cand servesc la o masa primitoare care lasa bacsis.

Din nou nu stiu de ce scriu acum, dar stiu ca trebuie sa continui sa transmit ceva aproape imposibil de explicat. Ursuza ca de obicei, rataceam printr-o tesatura de lacrimi inodora, incolora, inexistenta, pe care doar eu o vedeam, reflectand revelativ ca ma sugruma pretutindeni, mereu. Ieri incepusem sa vad mai bine dincolo de lentilele pline se colb interminabil. Sunt aproape de o semi-revolutie interioara. Pentru ce? Pentru ceva ce n-am mai simtit demult. Si nu stiu daca-i in favoarea mea. Cand credeam ca predilectia imi era sa zambesc temporar in aceeasi spontaneitate din rutina zilnica, am cunoscut zambetul permanent pentru o realitate care paradoxal, o iubesc. Uram si realitatea, si visul..vesnic complotand impotriva mea. Si nu mai oboseau nenorocitele de sclave ale mintii sa-mi inabuse luciditatea, asa ca am luat primul zbor catre cer. M-am prabusit chiar ieri, chiar daca tot ieri plecasem. Eram in cadere libera spre ocean si brusc pluteam..destinul imi soptea ironic un noroc mascat de-o iluzie, realitatea ii dadea pumni din toate partile, cand m-am trezit stand pe o mana la birou cu un telefon in cealalta mana, gandind in gol, clipind himeric, imaginativ..absentand..cine sau ce era salvatoarea realitate? Oricat de rau ma prabuseam, mai mult ma inaltam spre constientizarea unui lucru nou si distins in capacitatea mea de a acorda atentie. Ce-i aia sa acorzi atentie? Sau ce era?...
Iubesc o realitate..nu mi-e rusine..recunosc ca-mi place dar ma tem ca ma va obseda din nou tocmai prin eleganta, eminenta, inteligenta, frumusetea si perfectiunea sa..Atat de perfecta pentru mine ca donez lacrimi unui centru al bolnavilor de fericire.

Alergand prin vine..

Imi place sa traiesc in surdina unui vis.
Suspin aiurea, fara vreun compromis.
Si de se intampla s-obosesc tipand,
Mi-astup privirea s-adorm lacrimand..

Din nou pe undeva prin noapte,
Cantand in sine o biata strofa
Ce gandurile le-nvrajbeste cu mii de soapte..
Si tot spera ca-i suferinta amorfa.

Se duce prin vine departe
Spre-un negru dens, cu mainile curate.
Cu-n pumnal in mana, cu pasi grabiti,
Alearga acum sa-ngroape nori infiniti.

Nori infiniti de pulbere, desertaciune
Care se dezlantuie peste campii printr-o plecaciune
La fel de desarta ca poezia mea..
Negru pe alb, spusa de-un sentiment izbit de curea.

Repulsia din negura inghetata nu ma sperie,
Si nici celelalte hiene pandind din feerie..
Strafulgerarea din tomnatica privire,
E doar un ceas tacut mirosind a amintire.

Si tot priveste nemilosul..
Si tot pandeste nemiloasa..
Dar nu ma sperie nici gelosul..
                               Nici geloasa..

Irisi cantand violent un refren...

Signaletic te tot incordezi si iti tot incrunti privirea aiurea, spre nicaieri. Nu te vad, actiunile prodigioase ale stelelor mi-au absorbit panoramic privirea si innoptez aici astazi..nu le cer decat o saltea de unde sa le pot privi in continuare. Sunt un neant ca pulberea risipita in vid si imi irosesc minutele intr-o ratacire oarba spre ceata.
Voiam sa incerc sa uit de prezent cand am dat peste sticla nocturna care m-a atacat insensibil, indolent..un cer atat de inchis presarat cu aschii sclipitoare. Imi aminteau atat de puternic de irisii criminali pe care i-am despicat o noapte intreaga in mii de sori, mari, raiuri..pietre ascetice, uniforme, singulare si unice pe planeta. Irisi caprui, irisi diabolici care inca toarna lava aprinsa in interiorul meu. Si nu stiu daca a fost o simpla metempsihoza sau pura iratiune a ratiunii mele..dar ma duceam tot mai aproape desi nu voiam, desi stiam prea bine cat de prostesc e sa surazi din nou unui fior in stomac. Aiureli, obsesii dosnice, si atata impietati pentru un singur sentiment. O nenorocire de fenoment nuptial, de care imi era sila si de care nu ma puteam indeparta. Febrilitate si nebunie, ironie din partea irisilor, nepasare, indiferenta..ma ajuta acum sa ma trezesc din betia de zilele trecute. Poate chiar ma stie si vrea sa ma ajute..poate ca nici macar nu stie..sau poate ca..traiam intr-un somn langa un docil vis muzicant..imi amintesc cum imi canta langa trup o balada trista..si-mi amintesc ca m-am prabusit pe-o bordura cu mainile in par si am scrasnit din dinti zgomotos. Ce-am ajuns? Ce urma sa ajung? Un alt monstru teleghidat, comandat de-o telecomanda fara combustibil..o telecomanda umana, batjocoritoare, caci toate telecomenzile de felul asta iti vor doar seva..care se termina si te-ngroapa adanc. Oricat de nestavilita-mi e dorinta de-ai revedea, mai mult imi doresc sa ma intorc acolo unde i-am vazut irational ca sa-i observ convalescent si sa nu le mai pot da drumul din impletirea vizuala. Asurzesc in lipsa melodiei care mi i-a distins din restul ambientului..si vreau din nou acolo..unde inca puteam sa sper. Nu-mi place locul asta, o perpetua regenerare sentimentala si-o continua barfa despre vesnica materie nestatatoare..locul celalalt era diferit..si valmasagul imens care pulsa a viata si fericire imi dadea un nou impuls sa caut spre ei..spre irisii care imi sugruma acum noptile si pe care probabil nu-i voi mai revedea curand..caleidoscopici, violenti si launtric inchinati unui refren pe care nu-l voi uita niciodata.