Mai departe..

Nu am mai scris de mult timp, am uitat sa scriu, orbita ca toti increzatorii bolnavi de-o fericire lucida si mincinoasa, ca atunci cand pui un pariu cu entuziasmul si increderea in convingerea ta..ca la final sa se darame totul si sa ai o dezamagire mai mare decat orice alta pierdere spontana..absentez..mai scriu putin..si totusi, ce rezolvi daca nu dormi? Se zice ca insomniile ingrasa..iti faci procese de constiinta referitoare la tine..te complexezi..pentru ce? Pentru ce e bun sa te autodistrugi daca oricum nimeni nu observa decat defectele..eforturile sunt ultimele pe care le vor aprecia..pleci pe un drum dirijat de un optimism teatral care iti indica directia gresita si ajungi intr-o intersectie ciudata..intersectia dintre drumul tau si drumurile celor din jurul tau..hm..acum ce faci? Iti dai seama ca totul nu se compune numai din tine si atat, ca indiferent de cat de mult te minti singur te intalnesti cu prezente care sa-ti rastoarne pozitivismul. Te izolezi..la ce e bun? Cui crezi ca-i pasa?..iti afisezi un zambet discret in spatele caruia se insira numai frustrari si neajunsuri..nimic nu te multumeste, dar nici nu tu ii multumesti niciodata pe ceilalti..te intrebi ce sa faci cu tine si nu gasesti niciun raspuns..de ce..? Pentru ca nu esti destul de singur ca sa recunosti ca te intereseaza drumurile lor..celor care te evita si te urasc aparent subtil..practic..atat de vulgar.

Iti ocupi timpul cu regrete..cu trecuturi si obstacole dezaxate..te pierzi in latura unei axiome a sentimentelor..te intrebi oare daca au existat vreodata sau doar te-au mintit ca te-au cuprins..si totusi..niciodata nu primesti un raspuns..nu stii ce se intampla cu tine si cu cei din jur..iti cauti un rost si nu-l gasesti decat in tine insuti, daca ai o mica demnitate fata de sine..si daca nu o ai..ramane sa redevi acel neobservabil deprimat de dintotdeauna..cu ce scop? cu niciunul..a fi intr-o stare irecuperabila e ca o reconciliere cu adevaratul tau sine..niciodata n-ai fost altfel..decat asa cum te simti acum..ca si un melc care nu vede care pas il zdrobeste inainte sa simta ca i se zdruncina casa si organele..e dezgustator, stiu..dar e o comparatie buna in relatie cu momentul in care simti brusc ca esti lovit de nimeni altcineva decat de propriile greseli..si..ce daca iti pare rau, nu mai are nicio insemnatate pentru nimeni..in cea mai adanca infrangere a ta..cu siguranta exista ceva care nu depinde de cine a infrans..adica..ceva care nu depinde de reactiunea faptelor tale..ci de actiunile celor care te ranesc..sau cine stie..celor care te mint cu afectiune, prietenie, interes s.a.m.d. Totul pare o interesanta linie paradisiaca..o linie interesanta..care se transforma intr-o inselaciune a mintii halucinand... si-ti da impresia ca himerele din jurul tau se misca in concordanta cu aspiratiile tale..cazi liber in propriile tale ascensiuni catre ceva mai bun..ajungi in acelasi abis din care ai pornit..dar ce-i asa de dificil de exprimat? E doar o singuratate, un camp magnetic pe care l-ai renegat idolatrizand gravitatia sentimentului..suna romantic si prostesc..caci indiferent de cat de fericit te face, tot singur ajungi..totul pare perfect si definitiv..pana apare momentul in care te reintersectezi cu adevaratul sine..i-ai da picioare si pumni sa dispara dar nu te lasa in pace..asa ca..n-ai altceva de facut decat sa-l accepti si sa te resemnezi..suferi..eh, tragedie..ai mai suferit, nu? nu pare real, pare un cosmar..dar iti mai tii respiratia o data si iti dai seama ca totusi ai nevoie de aer deci..nu visezi..e propria ta minciuna, visul continuu de fericiri si perfectiune in care inoata singuraticul inger nepasator..de ce i-ar pasa si lui? Te lasa sa cunosti mai departe..

Incercand sa inteleg..

Intuneric...instrainare de propria casa si de propria viata, ura fara de incercari si lenea preludiului lor..Parafrazez pe cineva care mai demult a spus ca preludiul nu infatiseaza deznodamantul..dar il lumineaza..si totusi cateodata atat de mult il intuneca, daca si el e negru..
Negru de dimineata, negru dens noaptea, negru in fata ochilor si toropeala continua..Oboseala morbida inauntru, dincolo de geamuri si departe, mult mai departe de cerul spre care ma uit des, incercand sa inteleg...
Ce e intunericul..care e remediul lui..si de ce persista? Demersul simplu al unei iluzii intunecate e doar optiunea de a nu starui asupra viselor..iar solutia suprimarii lor e suprimarea dezolarii. In locul ei sunt atatea lucruri frumoase..si totusi, in lipsa lor aceeasi boala ma cuprinde, o aversiune neostoita, inexpugnabila, rea...Factorii mai puternici decat iubirea sunt cei de aici, de unde scriu si de unde as vrea sa plec..departe, mult mai departe de cerul spre care ma uit des, incercand sa inteleg...
Ce e tristetea? O cunoastem de fapt sau suntem doar prea pesimisti? Suntem inlantuiti de dorinte romantice de a ne dramatiza trairile si cu toate astea, efectul lor nu e decat o tragicomedie.
Imi spun ca de maine am sa zambesc..si imi respect promisiunea pana sa ma intorc aici, unde imi amintesc ca traiesc intr-un loc amorf. Timpul nu trece, corectitudine, concizie, respect, incredere, ingaduinta...termeni concreti cand sunt in preajma fericirii si concepte abstracte aici..de unde iar ma uit spre nicaieri, incercand sa inteleg..
De ce singurul loc in care dorm trebuie sa fie acela in care chiar si somnul e o obligatie..dar o cheie catre locul spre care privesc mereu, cand vreau sa-i fiu mai aproape...si totusi, sunt prea departe de a-l atinge in timpul aparent lipsit de margini, inexistent, inert si malefic..si distruge ultima clipire de dinainte de a-mi dori sa nu mai fixez tavanul in timpul noptii, prefacand-o intr-un cosmar prelung...care acum e un obicei al spatiului meu autodistrugator.

Cosmar

Cand simti ca te autodistrugi varandu-te intr-o pestera intunecata si inghesuita.... Cand stai ticsit, iti e frig si lacrimile iti ingheata pleoapele, cand doar tu esti de vina ca esti un om al pesterii, cand te blochezi si nu mai poti da piatra la o parte sa iesi, cand totul se va termina pentru tine in curand..caci daca nu mori de durere, o sa ingheti de ciuda neputintei in fata destinului..

Cand la un moment dat adormi sub patura de ganduri privind printr-o vitrina de vise naive si te trezesti tresarind cu pleoapele blocate..cand iti dai seama ca te-ai trezit in acelasi loc, cu acelasi sentiment de vina si la fel de neputincios..cand ai prefera sa mai traiesti o singura zi ca sa iti revezi viata de dinainte, atunci cand palatul de amintiri prefigura o speranta infinita, un vis implinit si un suflet detasat de fizic..cand lacrimile iti impovarau obrajii abundent si fierbinte de atata fericire, cand totul pentru tine se rezuma la zambetul celui pe care il iubeai, cel pe care acum nu il mai poti atinge si cel care te-a aruncat si te-a uitat in pestera de griji...atunci, care e un timp al paradisului pierdut.

Cand ai impresia ca esti invadat de culpabilitate si desertaciune, cand deasupra capului vezi o negura blestemata care purcede din acelasi intuneric demonic iar pamantul de sub picioare te face sa cazi in gol spre inceputurile tale..si renasti sub forma imprecisa, neobservabila, damnabila... Cand te condamni singur la inchisoare pe viata intr-o celula de lipsa de comunicare si vointa, cand sangele se scurge complet spre glezne si muschii cedeaza..si nu te mai ridici niciodata din patul in care zaci de atata timp pentru fericirea pierduta. Pentru ca nu e atat de usor sa iti amintesti si sa zambesti si pentru ca cel mai usor tratament pare sa fie remediul aparent inaccesibil, in care te refugiezi temporar, si pentru ca apoi te imbolnavesti si il abandonezi..ca sa te intorci in aceeasi dezordine din care ai pornit...treci in nefiinta.

Cand traiesti intr-un mediu murdar, cand nu te mai preocupi de curatenia din tine si de langa tine, cand afinitatea pentru delicatete s-a transpus intr-o afinitate catre un dezgust inabordabil, cand scapi din ochi planul de idei si ramai dezvelit de toate scuturile..atunci, cand pestera ferecata ti-a vorbit pentru prima oara, atunci ai inteles ca intr-adevar nu mai ai scapare..Inghesuit, tremurand de vinovatie si de frig, iti frangi pieptul cu ambele maini si astepti sa te gaseasca cineva, cu toate ca..e doar un cosmar peren pe care il ai din banca de la scoala, din patul de acasa, de pe strada..de pe oriunde, si de care nu mai scapi..pentru ca te va absorbi intr-o nebuna de nebuloasa haotica a trecutului nimicit de viitor...un melodic cosmar..si neistovite note de rani si stigmate..cum sa-l invingi cand esti propriul lui degustator de otrava?

Minte nebuna si singura

Avem o minte dirijata de un algoritm straniu si excentric; nemarginite ecouri ale trecutului si zbuciumul prezentului anticipat, trait, uitat, refulat, reamintit. Un inceput si un sfarsit, o zi si o noapte, o adiere si o strafulgerare, clipe trecatoare, nori mai rapizi si mai zgomotosi, clipe de grindina sau momente de asonanta, prea mult timp pierdut sau prea multa liniste. Tumult de experienta, echivoc de constiinta si sentiment, o eterna contemplatie si o insolita, temporara, luciditate. Vise prea indepartate de atmosfera si realitate prea necrutatoare.

Nu vrem sa credem si totusi ne aplecam vertiginos spre consecintele faptelor noastre, sau ale celorlalti. Nu ne abtinem de la viciuri si totusi pretindem a fi sanatosi. Nu iubim si totusi ii uram pe cei care se tin de mana pe strada. Un subconstient in convulsii care culmineaza in moarte clinica, un experiment esuat de a ne mentine puternici pentru totdeauna, un infailibil esec si o imprecatie a sortii. O indestulare continua si o impresurare de temeri, supozitii, dar lipsa de ambitie.

Sentimente tulburatoare, morbide, care ne ineaca mintea hipnotizata, ii dau aceleiasi minti dezumanizate mirajul perfect catre a se stinge mai perfect decat afectele aparent lipsite de granite, de garduri, de paznici, de ingeri..dar atat de des asediate de demonii raiului de iluzii traversat de un rau de lacrimi. Suferinta apasa tamplele si curge prin vena timpului, departe, orbeste, hranindu-se cu oxigenul plamanilor nostri si culcandu-se cu ordinea nativa a organismului.

O saturare care debuteaza cu incarcerarea viziunii reale, continua cu buimacirea spiritului si se incheie cu un ciclu de iluzii intangibile. Atunci cand atingem cu varful degetelor fulgii de pe marginea pervazului, atunci cand sarutam ceea ce iubim si iubim ceea ce imbratisam cu inima, atunci cand suntem pregatiti sa ne decapitam principiile si sa ne torturam celulele, atunci e momentul sa ne gandim ca simturile ne omoara. O povestire e un basm mai bland, dar un basm e o poezie nebuna, inconstienta, care satureaza mintile unor copii manipulati de feeric. Dramaturgia..o imitatie la fel de iluzorie si manipulativa. O instigare continua la ipohondrie, la mandrie, la orgoliu si speranta exagerata. Un drum drept, intunecat si simplu, catre propriile noastre pacate..si..o cainta pierduta la un popas numit singuratate disperata, caci mereu, sau intr-un final, tot singuri ne trezim.

Cuvinte..

Cand sta singur si vrea sa evadeze, cand cearcanele devin imaginea obisnuita si chipul odihnit un look nou, cand vremea de afara nu mai e pretext de bucurie, ci de indiferenta mai mare. Cand sta la televizor si priveste printr-un film ceea ce si-ar fi dorit sa simta in acest moment. Cand citeste o carte si randurile se deruleaza accelerat, cand termina biblioteci si nu mai poate sa scape de fiarele care-i corup tineretea.
Cand vrea sa vorbeasca dar cuvintele sunt o desertaciune mai mare decat dezamagirea de a nu putea exprima nimic...cand pur si simplu orbeste imaginandu-se in mijlocul unor oameni care il asculta, insa el nu zice nimic, ci scrie pe un caiet care va fi citit de catre oamenii care oricum nu il inteleg. De ce cuvintele nu folosesc la nimic important?
De ce e important sa iti ceri iertare daca oricum celuilalt i se pare prea tarziu? De ce de multe ori ceea ce zicem ramane doar un sunet la o frecventa foarte scazuta? De ce cand iubim adeseori amutim si uitam sa mai scriem, de ce? Pentru ca toate cuvintele sunt instrumente inutile sa te poti exprima inductiv, printr-un monolog incarcat de fraze incrucisate, fara inteles. Ce poti sa intelegi din niste cuvinte care nu sunt decat o momeala spre a intelege mereu ceva gresit, sau..prea putin.
Te iubesc, as vrea sa-ti spun mai mult. Dar nu pot..
Imi pare rau, dar nu stiu sa iti explic cat de mult..
Ma bucur, dar nu pot sa iti povestesc, pot doar sa iti ofer o parte din bucuria mea.
Pot doar...sa explic de ce niciodata nu e concis ceea ce scriu. Niciodata nu poti face un singur compromis, pentru ca unul il va atrage pe altul mai puternic, sfarsind intr-o complicitate nebuna, astfel ca, nu imi pot compromite scrisul, deci, imi compromit cuvintele, dupa care compromit intelegerea celor care citesc..
De ce niciodata nu spunem multumesc fara un zambet? Pentru ca un cuvant e nul fara o semnificatie..De ce lectia de fizica e plictisitoare? Pentru ca nu iti place sa o intelegi, sau sa-i acorzi timp..
De ce scriu? Pentru ca e singura explicatie ca nu am definitii pentru momentele in care se intampla sa vreau sa scriu..si de fiecare data cand vreau sa definesc, scriu in imposibil, in portii, in perfectibil sau in oribil, scriu la calculator sau pe o hartie..dau delete sau fac ghem atatia pomi nevinovati..
Nici butonul de delete, nici pomii si nici eu nu am auzit vreodata de viata in cuvinte..ci cuvinte care ne fac viata. Si totusi..e gresit: cuvintele ne strica viata

Catre stele

Catre stele, in vecinatatea timpurie a necunoscutului, sau a absolutului, patruns de imperfectul dizolvat de perfect intr-un eter al nemarginirii. Catre stele, de unde cobor lin spre dimineata, inspre stele, de unde tind sa nu ma mai intorc vreodata. Si de-ndata ce inchid ochii, finitul se desface in mii de fire crosetate de setea realitatii, care perturba echilibrul de zi de zi, si imediat ce tresar si ii deschid, efortul este zadarnic, caci intunericul va patrunde prin camera mea, aducand stele atat de aproape, si totusi atat de mult impinse spre nucleul dezorientarii.
E iarna. O singura stea pe cer, de atata timp...Un singur anotimp capabil sa rapeasca visele sau sa le distruga, dar singurul anotimp in care dormi fara sa visezi. Un paradox viabil, credibil, pentru cine intra in nebunia mea.

Catre stele plec acum, de unde nu ma mai intorc, caci nu le-am gasit in limpezimea lor de departe, ci le-am absorbit in ceata nesaturata de frig, de ger, de spaima si inchipuri morbide, specifice mie..poate. Sau poate ca-mi lipseste prea mult noaptea in care sa le privesc pe toate, si sa le ating inainte de a pleca spre ele, catre stele, de unde nimeni nu se mai intoarce...mai vine cateodata in vizita, sa recunoasca, sa piarda, sa sufere, sa greseasca, dar niciodata sa se bucure. Catre stele e fericirea mea, dar sunt prea des un musafir neinvitat, masochist, care pleaca in somn spre propriile temeri..din propriul inconstient disparat de restul din mine.
Cu cat mai mult ma tem, cu atat mai usor pierd si ultima stea. Ultima stea pe care inca o pot vedea; de aici de unde stau acum, privesc prin draperii catre cea mai luminoasa si stinghera aparitie pe care o cunosc, inafara de mine. Insolita imaginatie...
De ce n-as concepe ceva eficient, netagaduit si intangibil, in loc sa imi pierd timpul imaginatiei cu failibilul? De ce m'am stabilit la gazdele puternice ale realitatii cand eram doar un musafir? De ce catre stele nu mai exista?
Am pierdut harta in cursa pe care am luat-o dupa ce am pierdut-o pe cea planificata, caci eram prea agitata ca sa-i mai port grija, iar acum..nu se mai fabrica.

EGO

Atat de susceptibili pretindem ca suntem, atat de lipsiti de vina si atat de inocenti..Atat de mult ne dorim toate drepturile si atat de putin ne respectam promisiunile. De ce mai e seara, sau de ce nu dormim noaptea, daca tot ce ne dadea un motiv sa ni le dorim ne-a parasit recent? De ce inca speram, daca ne e asezat un imperativ negativ in fata? Cat despre mine, vizualizez zilnic acelasi desen, cu linii arbitrare, ilogice, trasate de dragul esteticii, si eu totusi privesc spre ele imaginandu-mi o pictura valoroasa. De ce sa nu sublimam ceva ce nu avem, daca ne-a ramas ca drept personal, irevocabil? Dar...de ce ravnim mai mult, daca niciodata nu vom castiga prin inertie ceea ce ne dorim?

Raspunsul nu e aici, ci oriunde am incerca sa ne indreptam privirile ca sa ne dam seama ca toti suntem bolnavi, nebuni, ai iluziilor. Ne place sa fim raniti, decat sa ne plictisim intr-o sanatate pasiva.. ne place vrajba si cearta, ca linistea o aveam si o avem peste masura. Si totusi, pretindem ca suntem puternici, capabili sa infruntam..sa depasim, insa in realitate ne scufundam la cele mai profunde gropi abisale, de unde nu mai putem inota pana la suprafata, asa ca ne prabusim spre nucleul din intuneric, spre lava din miezul durerii noastre naive.

Si nu obosim sa ne urmarim telurile, si nu le dam un moment de odihna..si nici nu intelegem ca ne-am dispersat demult in atentia obiectului, desi am fost avertizati. Ne injosim pentru un singur obiect, om, animal, lucru, ne injosim pentru ca nu avem simtul masurii. Nu acceptam nimic daca nu respingem ipohondria. Nu ne mai saturam sa ne injunghiem persoanele dragi pe la spate, caci nu ne mai putem preocupa cu starea lor, ci doar cu visele noastre.

Suntem egoisti..si asta ne omoara.