Echivoc

Apa se-neaca pe fereastra de unde priveste nedumerit...S-a pierdut demult in emfaza ploii si-a trecut in simbioza substantei vii dintre el si lumea de-afara..Isi doreste mult s-o vada din nou alergand pe trotuarul din fata casei lui sau plimbandu-si catelul, numai ca intotdeauna, sa se opreasca si sa-i zambeasca fara a-i mai spune altceva..
Uimaceala il duce la agonie si disperare dupa un vis prematur..o inchipurire spontana de care sa se descotoroseasca atunci cand isi va atinge scopul. Printre contopirile picaturilor mitotice de pe geam intrezareste silueta ei incomparabila, in sesizabilul sau mai bine zis indiscretul maieu scurt cu buline si pantalonii scurti pe care ii purta prima data. Apoi, uitand de revelatia silita iese afara strigand dupa ea. Unde e ea? Cerul ii preseaza acum inhibitiv durerea ca sa nu-si mai reporneasca ceasul zilei, pleaca s-o caute. Afisandu-se in niste blugi rupti, la bustul gol, cei care il privesc din blocuri compatimesc inca un pungas..Dar pe el nu il intereseaza. Unde e ea? Fuge, izbucnind in acelasi timp intr-un hohot de plans, sughitand si strigand asemenea copiilor abandonati intr-o tara straina. Se simte el insusi un strain, in timp echivoc, intr-o lume echivoca si fara sens, unde cautarea ei devine declinul starii de depresie care-l macina. Echivoc e sentimentul starnit de disperare. Da ocolul orasului..vede intr-o vitrina un maieu asemanator celui pe care il schitase mai devreme in memorie..ar vrea sa capete viata acoperind casticitatea unei fiinte de neconceput atinse. Tremura sub ploaia care da uitare cerului senin, acaparand intregul orizont, coaguland insetata simbioza latenta a ratacitului cu obscurul labirint catre un obiectiv de negasit. Talpile ii sangereaza de la asfaltul jignit de pietre, cioburi, doze si altele..
Nu mai simte nimic, un sentiment echivoc cu potentialitatea lui care fantasmagoric, are o energie cinetica premergatoare..un fatalism venit de altundeva..din dimensiunea relativa a vointei interioare, caci vrea la ea atat de tare. Si atat de tare inca fuge, neostenind, cu glasul la fel de inviorat ca acum 2 ore cand rupsese gardul casei sale ca sa poata evada in ploaie. Intr-un final ii iese in cale o masina (credeam ca se opreste), dar continua acelasi ritm alert. Prins sub roti isi strange pumnii de durere si ochii de multumire...ar vrea sa-l macine complet, caci murind va ajunge in sfarsit la ea, cea pe care el o cauta de atata vreme. Ea, care nu cu mai mult de un an in urma s-a stins in fata lui dupa o lunga perioada de convalescenta. In timp ce e dus spre spital pe spatele soferului inmarmurit de teama isi vede drumul altfel..deschide ochii cat de mult poate si in sfarsit ea apare.
Destinul inghiontit de propriile nascociri l-a facut sa-i para c-o are din nou..insa el priveste tot pe geam..in aceeasi simbioza dementa care nu se mai satura sa-i injecteze LSD-ul malefic catre echivocul dureros..dar atat de idilic si iluzoriu..Mai e frumos sa visezi?

Silă.

Tendinte evolutive? Nu, e doar imitatie..mimesis-ul unui blog, unui site, unei poze, iti place sa le reproduci? De ce nu ti-ai realiza unele proprii? E tot mai frig aici, v-ati risipit cu totii-n vant, ati fugit de boarea de caldura data de raza reala si v-ati inabusit in razele unei postari, unui film, unei melodii...si daca tot va plac inovatiile astea, de ce nu fumati, de ce nu beti, de ce nu stati ca toti cunoscutii pe o banca, purtand o pereche de ochelari de soare care va face sa pareti interesanti?
De ce nu esti cum ar trebui sa decurga acest mars de generalitate, comun, paralelism, confundare..da, confundare a doua drepte..tu si inca o persoana care din fericire se diferentiaza de tine prin aspect, caci altfel....tot sedate ati ramane, tot eclipsate, estompate, dispersate, pentru ca nu mai sunteti nimic. Ce e comparatia? O aglomerare de stele atat de departe de-a forma o galaxie...o aglomerare de stele intr-un void mai vid decat un vid perfect...caci pana si acolo mai e un atom de hidrogen pe metru cub..intre voi nu mai e nimic decat o distanta cat sa respirati.
De ce nu ati fi voi daca sunteti oameni diferiti? De ce nu recunoasteti ce va place sau nu? Ah, stiu ca va doare sa recunoasteti, dar de ce sa minti ca sa iti menti punctul de interes constant, ca sa nu plece? Daca te accepta ASA cum esti va ramane aici...
Si totusi, cand te duci la un test psihologic, la teatru, la film, la concert, tu stii mai bine ce ai de zis..chiar daca nu-ti place ce stii...nu-i asa ca adevarul nu-i atat de roz? Nici mie nu-mi place ca m-am injosit pentru voi, fenomene abstracte...si nici voua nu va pasa ce-ati facut, sau nu vreti sa se vada? Pana la urma, cine pentru cine si unde pentru cand? Nimeni pentru nimeni..aici pentru niciodata, caci niciodata n-o sa insistati asupra realismului ambiguu pe care il tot impachetati in buzunar, sau niciodata n-o sa va aratati adevarata infatisare din spatele draperiilor de faima.
Si cand o veti face, va fi prea tarziu ca sa mai recuperati pe cineva.

Cutiuta cu surprize

Sunt zile in care ar trebui sa joc frumos, sau zile in care macar ar trebui sa ma prefac astfel...Sunt zile in care ar trebui sa ma gandesc sau nu la cat de insignifianta e sonoritatea secundelor in lipsa ta sau sunt prea multe clipe in care trebuie sa mint ca sa trec peste fapte si sa ma rezum la cuvinte..Mai mult..sunt prea multe momente in care ajung sa cred ca m-am reincarnat intr-o *icoana a amintirilor pierdute*.
Mereu e ceva, ca de n-ar fi nimic as fi prea linistita si circumstantele toate ar fi atat de prielnice. Ma multumesc cu-n zambet datorat tie, ma multumesc cu-n *multumesc* cand ar trebui sa fie mii, ma multumesc cu-o privire in loc de-un *ramas bun*.  Tortele aprinse se sting indata ce aprind lumina in timpul noptii strigand cu-n ultim glas de la capatul tunelului de cosmar. Cosmarurile se tin lant dupa mine, si n-as vrea sa anticipez un nou semn, insa am de ales? Ce sa mai sper, ce sa mai inteleg, ce sa mai simt, daca lumea din jurul meu e controversata, pusa pe glume proaste si rautati? In ce sa ma mai incred daca pana si cel mai senin prieten imi poate darama castelul, si zidurile, si turnurile..si muntii..inecand tot intr-o secunda cu-n ocean de tradari.
Cerem prea mult cand vorbim de liniste...iar eu nu cer prea mult cand vorbesc de-un moment de liniste, caci n-as putea nega ca-l am...
Ai aparut neasteptat, m-ai derutat, m-ai vindecat, m-ai speriat cu-atata bunatate, si dragoste, si credinta, si tot ce-ti apartine, intocmai cand mi-am deschis *cutiuta cu surprize*. In prima instanta am dat de-o sticluta cu parfum..a mai ramas putin si astazi, caci am evitat sa-l mai utilizez. Am privit-o, am inspirat adanc si am pus-o la loc...apoi am dat de-o carte...veche si neingrijita, dar imi era dor s-o citesc. Insetata am deschis-o ca sa descopar sute de pagini albe, nescrise...se mai vedea pe-alocuri cate-o litera stearsa..intr-un cuvant caietul meu de amintiri s-a sters singur. De ce? Pentru ca-s amintirile pierdute de care vorbeam anterior, si pentru ca nu m-am transformat intr-o icoana, pentru ca simt, simt ceva ce niciodata nu mi-a facut placerea de-a cunoaste o forma a Raiului..Raiul meu si Raiul tau, Raiul nostru..Raiul a ceea ce ne leaga permanent, ca-ntr-un concert de Bach pe care nu-l poti oprii..sau ca-ntr-un dans pe care nu-l poti abandona.
E la fel de simplu ca-ntr-o piesa in care TREBUIE s-apari..esti personajul principal..esti cel care-i surade cortinei de roze ridicandu-se, lasand deasupra capului petale trandafirii si coborand o imbiere aparte..cu toata splendoarea ei iti lasa la final o alura de invingator, caci stii ca nu te-ai balbait, nu ti-ai ratat nicio replica, nu te-ai impiedicat, etc etc. Dar oare...ti-ai adus aminte cine esti tu cu adevarat?
Pana la urma nu-i atat de simplu cand iubesti..apari si dispari pe atatea planuri..plangi si razi in hohote dupa atatea situatii..atatea cosmaruri..atatea minciuni..razvratiri...dezmeticiri..Iti asumi un risc caruia nu ii poti ascunde nicio slabiciune, nicio lacrima, caci insusi riscul te face sa cazi in propriile carari vertiginoase catre un nimic inexistent. Cand spun ca iubesc, nu spun ca mi-am asumat un risc..insa riscul m-a inrolat pe mine printr-o obligatie pe care n-o contest..risc sa te pierd, si risc in acelasi timp sa ajung din nou intr-o faza embrionara, asemenea particulelor si antiparticulelor din illo tempore, care n-au habar de ce urmeaza sa li se intample..din nou..mereu..intr-o continua expansiune.
Deocamdata cutiuta cu surprize s-a oprit la un obiect simplu pe care il tin acum in mana si il tot rasucesc, il tot citesc si-l tot aspir..o scrisorica, singura scrisorica pe care o am si care imi da certitudinea ca traiesc nu intr-un miraj, ci intr-o realitate superioara celei mai fantastice, iluzorii, benefice si desfatatoare himere.

Adevarat ca ucide?

22:00- se trezeste intr-o febrilitate care o duce la disperare. Bea un pahar de apa dupa care ii trimite un mesaj. Asteapa...
23:00- plange, si nu stie de ce..poate ca doarme..sau poate ca nu aude telefonul. Il suna, nu ii raspunde. Ce motivatie ar avea sa nu-i vorbeasca celei careia cu 2 ore inainte ii marturisise ca o iubeste? Si daca a mintit, de ce s-ar ascunde daca oricum si-o doreste cu toate caderile ei nervoase si toate lacrimile, sughiturile si spaimele aruncate peste dealul normalitatii zi de zi? De ce sa n-o accepte pe cea care i-a deschis poarta perseverentei catre destinul idealizat de insufletirea pe care tot ea o poarta?
00:00- adoarme, visand ca se trezeste intr-un spital, inconjurata de tot felul de persoane straine..se ridica si alearga catre cea mai apropiata iesire. Cand iese, se prabuseste in golul unui lift..
06:00- ii suna telefonul, e numarul lui. Uita de vis si raspunde cu o cordialitate nemaivazuta. Apelul se intrerupe si formeaza din nou..asculta...
- Buna, eu sunt, ma gandeam sa ne vedem in dupa-amiaza asta la lacul de langa suburbie. Apoi am putea ramane la mine pana maine la o lunga si remarcabila noapte de vizionat filme de epoca.
-Desigur, insa ai uitat ca inca nu ai vorbit cu ea...daca afla de noi? Ce ii vei spune..ce va crede?
-E prea sensibila ca sa inteleaga ca nu o iubesc..ii va trece cu timpul, caci n-o s-o parasesc..ne va vedea pana la urma.
-Prea bine, ne vedem la 11:00
07:00- iese din casa scarii intr-un tricou alb, lung pana la genunchi. Se teme de ce va face...
11:00- ii asteapta in spatele bancii de langa lac...si ii vede apropiindu-se, asezandu-se...izbucneste in plans, se dezbraca de tricou si salta in plenarul lacului..nu stie sa inoate. El sare dupa ea si o transporta de urgenta la spital
13:00- se trezeste intr-o agonie risipita in luciditatea indusa de morfina fatala..in stanga el o mangaie pe crestet..in dreapta e ea..innebuneste si fuge alarmant catre iesire..
13:30..medicii o duc pe o targa catre camera de unde nu se va mai trezi niciodata.

Tu nihil invita dices faciesve Minerva...

Se iubeau in tihna Speranta cu Destinul, si asupra lor de coborau cete de ingeri ai luminii, paznici ai lirei si nimfe ale fericirii, formand legamantul sacru si etern, pentru a pastra increderea in cetatea intelepciunii. Dar Destinul s-a opintit sa-si insele propriul sau drum..izbindu-se de incantatoarea Amagire, purtatoarea de placere si venin, de unde s-a saturat numai cu marul Discordiei aruncat pe poarta castelurilor divine. Speranta a ramas o simpla uitare, iar Vrajba si Groaza abia au pornit in indelungul lor rit de-nstrainare pentru a izgoni Destinul in eter, pizmuindu-l si blestemandu-l a fi al nimanui, pierdut intr-o zare suflata adanc de Zefirul neprihanit..magic..carmuitor spre un Paradis inexistent dar placut.  Purtat de norii de aur, dusmaniti de infernul dezlanuit, protagonistul adoarme..iar cand se trezeste o roata e aproape de a-i zdrobi primele membre. Tipand, isi da seama ca glasul i-a fost luat..lacrimand, isi vede picaturile de sange cum tasnesc din ochii secati de umezeala. Deznadejdea, spaima, frigul si tacerea ii prigonesc puterea, starnind pe latura insufletirii o deznadejte calma, cu parfum de raspundere..resemnare, pentru o moarte dureroasa ce urmeaza sa-l arunce in scanteile neiertatoare.

Aflandu-se intr-o odaie inconjurata de trandafiri, anemone, lacramioare si alte sute de plante-nmiresmate, Speranta imbatranea sub arsita cumplita a singuratatii. Un trai fara Destin i-o inima fara trup, iar ultima virtute a Pandorei e sugrumata de insesi cel ce-a faurit-o, napastuitul intuneric schiop, smintit si nebun..Si moare Speranta cu timpul, visand cum Destinul i se alatura pe piscurile iubirii, unde imparatia numita Cosmos centreaza constelatia Orion inaltand posibilul la rangul de implinire deplina...

Curiozitate si freamat descatusat.

Orizontul de patimi e mai degraba oraselul nostru..iar pulberea credintei esenta legaturii dintre suburbiile insignifiante. Te ador, si nu conteaza ca in prezent calatoresti in afara teritoriului nostru, caci esti substanta firii mele de pretutindeni, pe ea n-o pot schimba..doar daca nu te mai intorci. Egoismul ma face sa respir un aer de vinovatie, tot solicitand atingerea ta..Si ce daca?..daca te stiu aici..sau cel putin imi doresc sa rostesc inainte de a adormi un crez al iubirii depline, naruite odinioara, recladite de sufletul tau pe care, la randul lui, il ador.

Il ador de dumnezeul care mi-a proscris umilinta unui teatru obositor, prescriindu-mi reteta chemarii unui absolut de care nu mai insist sa ma dezlipesc..e indispensabilul, verosimilul, sacrul, profanul, destinderea, visul, cosmarul, chinul..dar e iubirea, pe care ti-o port intocmai tie..si atat de grabit, cu pasi de animale erbivore, preistorice. Ma joc intr-un leagan al trecutului nimicit de strafulgerarea propriului piept al amintirii actualizate de actualitate..leaganul de lemn putrezit din pricina caruia am cazut de atatea ori..si nu ma mai saturam de el, pentru ca era construit de singura scapare in absurd, ceva neimplinit..o idee superficiala, subiectiva si obsesiva..o iubire delasatoare, irelevanta sau cel putin, neimpartasita. Parasind vechiul loc de joaca, surprindeam un parc ascetic, tanar..asteptand o ploaie a soarelui inselaciune..dar cat reactiona asupra vointei mele! Indeajuns incat sa-mi fie imposibil sa nu-l inaugurez..parea vesnic parasit, pana sa apar eu..parea sa-mi fie insusi fiinta depasita de fire, scoasa din fire si rasturnata de conceptele sarcasmului.

Sa-ti mai spun ca te iubesc daca stii ca te ador? Imi sta atat de mult in putinta sa ma repet..insa nu vreau. Scriu intr-o economie de emotii..si-as vrea sa-ti continui istoria ultimelor mele clipe de evadare in infinit. Era singurul loc in care sinceritatea pulsa intr-o abundenta de necontenit, iar temperamentul meu strain mie imi dadea succesive intepaturi in inima, fioruri pe sirea spinarii, si in final..un suras de placere, un zambet pe care mi l-ai trimis prin simplul gand de a te stii aproape..unde esti acum? Caci continui sa scriu .. leaganul se opreste lin in spate..iar daca voi suprima toate aceste cuvinte isi va talmaci o alta iluzie de desuet dureros.. astfel decid ca voi inchide ochii si-ti voi recunoaste privirea, voi chibzui ca intr-adevar traiesc.

Delir.

Ah! O noua deductie, o alta stare de agregare a minunatei sensibilitati evaporate, o deductie ca s-a dezintegrat complet intrucat nu va mai cadea pe pamant vreodata. Ce fac, ce spun, ce vad..obiectivitatea originala, rationala, insensibila, care ma caracterizeaza. Ce simt, subiectivitatea de care prefer sa ma lepad, nici macar nu mai stiu ce inseamna..nu-mi doresc sa mai stiu, caci ce simt e o sintagma irelevanta, concludenta de altfel in lumea aia plina de disperari, obsesii, gelozie, crize etcetera. Sintagma mi-o atribui totusi cand ma mai hotarasc sa dau importanta fortei gravitationale prin julirea genunchilor la role sau orice altceva..julirea inimii nu mai exista, caci e inchisa ermetic intr-un cosciug invizibil, acoperit milenar de un miocard de nepatruns. Sa fie posibil sa *mai simt* vreodata, in ciuda faptului ca nu razvnesc? Probabil..daca stau sa ma gandesc la aspiratia idioata catre a face ceva exact pe dos, afinitatea morbida catre durere ca atractie iminenta cu magnetul naivitatii mele. Nu sunt vid, sunt constient, cand cred si spun ca iubirea e irationala si mai presus de atat, nu invinge moartea. Moartea e totul..pentru ca e singura careia i te supui din obligatie, pe viata o mai mituiesti cu o pastila, o operatie, o interventie medicala ca s-o pui in *stand by* sau sa-i procreezi o inovatie tinereasca. In fine, dupa cum spuneam, daca iubirea nu invinge moartea, atunci iubirea nu e indispensabila, pentru ca moartea la randul ei e indispensabila..un silogism simplu si reusit..nu-i nevoie sa-l calculezi..e mai economic sa deduci citind (te poti obosi sa aplici legile ca sa ma crezi).

Si cand scriu, epuizez aproape toata greata catre ceea ce inspir zilnic, tot felul de particule de ipocrizie, ura, mizerie..cu finalitatea cardiaca. Nu am nevoie de ea, si de aceea expir cuvinte..cuvinte care vindeca desi *amare foarte sunt toate*..nimeni nu are dreptul sa stie un gand, atata timp cat el/ea la randul sau a primit actul de drept de a-si pastra anonime si mute anumite pareri sau pur si simplu reactii de rang unilateral. Ajung sa sper ca ceea ce vad e psihedelica incercare de a ma desteleni complet de maxima *amor vincit omnia* pe care o negam in totalitate mai sus. Nu cred in ea, si nu voi crede vreodata, ceva mai scornit decat atat nu am sa satirizez, pentru ca nu exista. Un alt silogism interesant care mi-a venit in minte acum suna cam asa: amintirile sunt viata, pentru ca viata este trecut si trecutul inseamna amintire. Toti traim in trecut..pana si eu, insa trecutul afecteaza spontan..iar asta ne face mandri ca suntem fiinte puternice..capabile sa infrunte jegurile planetei..si nu neaparat jeguri umane, ci jeguri existentiale, morale, de care te lovesti, ca persoana, zilnic..fiind supus acelui tratament de *spalare a creierului*..e imposibil sa nu te manifesti in functie de ce interactioneaza cu tine..stii tu..principiul 2 al fortei fara de care am zbura lovindu-ne de Statuia Libertatii la un moment dat..un delir, un continuum temporal si punctum.